So, I’ve been thinking. Nu-i mare lucru, oricine are 3-4 ceasuri libere pe zi începe să gândească mai mult sau mai puţin eficient. Da’ să zicem.
Îmi place fotografia, la fel ca lui bunicu-meu. Mă rog, forţat spus, pentru că nu prea l-am cunoscut, adică mai deloc aşa, el murind când aveam vreo 6 ani. Dar divaghez. A rămas în urma lui o serie de aparate foto, nişte point and shoot Smena, respectiv un Kiev88, copie Hasselblad pe film de 66mm. Au mai rămas o întreagă serie de scule pentru developare, tăviţe, containere pentru film, sticluţe cu diverse bromuri uscate. Două aparate, unul de mărit şi unul de copiat, un bliţ rusesc, o serie de poze pe care eu unul o estimez aproximativ la 50.000 cadre, câteva sute de filme. Pe scurt, o muncă de fotograf amator pasionat, or something like that. A, şi era să uit manualele în care mă chioram degeaba, că nu pricepeam ce-i aia sensibilitate, lumeni, diafragmă, etc.
Vremurile au vremuit, şi mi-a venit rândul să primesc un aparat foto, mă rog, să-mi cumpăr singur, dar asta e altă discuţie. Şi am învăţat de bună voie ce-i aia ISO, profunzime de câmp, ba chiar chestii noi precum zgomot de imagime şi praf pe senzor. Printre fotografi există vorba asta, oftatul ăsta, dorinţa asta după lucrurile vintage, acel comun şi atot-valabil “ce bine era pe film dom’le”. Că digitalul ar face fotografia ieftină, în sensul artistic. Digitalul ar fi de vină pentru pozele “piţi”. Digitalul ar fi de vină pentru non-artă. Şi în fond, argumentul suprem, pe film trebuia să înveţi dom’le!
E o mulţime de voci care generalizate se plâng despre digitalul din orice. El este răul, antihristul, mizeria care a strivit corola de minuni a lumii. Binare, situaţiile din viaţă tind a fi din ce în ce mai standardizate, mai compresate, şi cine e de vină dacă nu tehnica?
Eu am o altă abordare.
Îmi amintesc încă, cu oarecare neplăcere, despre orele de mate din şcoală. Nu mi-a plăcut niciodată ca materie, însă faptul că necesită logică pură şi gândire analitică este ceea ce-mi încă dă fiori. Diverse concepte care, pe măsură ce le aprofundezi, încep să descrie realitatea din ce în ce mai precis. Dacă-i până acolo, diferenţa între matematici şi filosofie nu este decât de instrument, anume că una lucrează cu numere şi alta în cuvinte, altfel ambele nu au aplicabilitate imediată, doar o dorinţă de generalizare cât mai mare, şi de lărgire a orizontului. Când credeam că ştim tot, s-a inventat postmodernismul. Când credeam că totul e la locul lui, un nenea a reuşit să inventeze un spaţiu geometric ne-Euclidian.
Ştiinţa de orice fel ar fi ea, este rece. Freud cu ce-i mai bun decât un aparat foto? Psihanaliza lui reducea psihicul uman la o serie de fixaţii din copilărie, reducea psihicul la desfacerea în bucăţi a presupuselor frustrări Oedipiene, şi gata. Absolut toţi psihologii din toate şcolile adunaţi la un loc n-ar putea prezice cu exactitate dacă următorul recrut va fi un criminal în serie sau dezertor. Deşi au progresat.
Ştiinţa descrie lucruri. Ne-a redus răsăritul la fotoni şi valurile mării la efectele mişcărilor tectonice. O fotografie digitală încă are o rezoluţie comparativă mai mică decât aceeaşi fotografie de pe hârtie. Însă nu aici este problema noastră! Da, ştiinţa ne dă instrumente cu care să privim lumea, instrumente care sunt din ce în ce mai clare, şi care este foarte posibil să întreacă în fineţe chiar creierul uman. Este asta o problemă a ştiinţei? Dacă vrem să evoluăm, nu. Studii medicale au arătat că efectele rugăciunii sunt izolabile undeva în creier, şi că există lobi cerţi responsabili pentru sentimentele bune care-l umplu pe omul drept-credincios.
Dacă nu putem să avem încredere în umanitate dincolo de adjuvanţi, e degeaba. Nu avem nevoie de zei şi de clar-obscur şi de condiţionări sociale pentru a descrie frumosul prin ocolire. Să dezbrăcăm lumea, să privim între atomi şi să descoperim universul, avem lucruri mai interesante de făcut decât a ne plânge despre cum privitul în faţa neantului este o crimă, zic. Unde e umanitatea? Dincolo de toate astea, deasupra!