După 20 de ani.

Se împlineşte aproape o lună de când ezit să scriu însemnarea asta. În primul rând fiindcă eram prea aproape de febra alegerilor, când orice opinie avută poate fi suspectă de părtinire. Chiar şi în proprii mei ochi. Pur şi simplu nu am avut încrederea că mă pot distanţa suficient de firul cald al evenimentelor. Acum a trecut, oarecum …

Mă gândeam la Gestalt-terapia. Ei (şi nu doar ei) susţin că visul pe care ţi-l aminteşti a doua zi dimineaţa reprezintă defapt porţiunea “nedigerată” de către creier. Ce iese la lumină din lumea lui Morfeu este ceva neprocesat încă, ceva care i-a picat greu creierului. Un fel de regurgitare, de vomă a inconştientului.

Pe ideea asta, comunismul ar fi trebuit să fie înghiţit de către mentalul colectiv. Pur şi simplu mi se pare de neconceput ca un om de 18-25 de ani să discute despre comunism ca despre o realitate la care a luat parte. Noi ştim mai multe despre epoca aceea din poveşti, basme şi ce am aflat din media sau reţea. N-am trăit îndeajuns. Sigur, populaţia României are într-o măsură destul de mare persoane care chiar au trăit comunismul în toată splendoarea lui. Oameni de 60 de ani care au prins şi avântul economic. Oameni de 40 de ani care mai degrabă au prins întunecarea. Oameni de 30 de ani care au trăit coşmarul. Acestora nu le poţi lua amintirea vremurilor trecute.

Şi mi-am zis că la 20 de ani de la Revoluţie ar fi timpul să fim capabili de a accepta schimbarea. Pur şi simplu scena politică internaţională s-a schimbat radical în aceşti 20 de ani. Avem acum partide ale minorităţilor, ţigani, maghiari sau ce-or fi ei, partide ecologiste, partide ale piraţilor – pe scurt alegerea se desfăşoară pe mai multe planuri decât roşu comunistoid versus albastru liberalo-capitalist. E şi greu să tragi linia uneori, că până la urmă ecologiştilor ce le trebuie partid, nu se pot desfăşura în ONG’uri? Şi chiar trebuie partidul pensionarilor?

Faptul că la 20 de la Revoluţie un om se bucură că spiritul Pieţei Universităţii e viu, mi se pare un dublu-semnal. Să cităm prima dată:

Ma gandeam ca deja am ajuns la un grad de civilizatie, de evolutie si de distantare de vremurile si regimul trecut incat nu va mai fi nevoie ca oamenii sa iasa in strada si sa strige Jos comunismul. Ceea ce s-a intamplat astazi la Timisoara – incercare de miting PSD in Piata Operei – a miscat oamenii si in Brasov, si in Bucuresti si inteleg ca si in alte orase din tara. Spiritul Pietei Universitatii este inca viu si a fost resuscitat.

Un prim semnal este că spiritul de frondă există în România noastră. Mă bucur sincer că există încă o mână de oameni în diverse oraşe, câteva mii probabil însumaţi, care pot a-şi susţine punctul de vedere în public şi cu ardoare. E un semn de normalitate capacitatea oamenilor de a se mobiliza din faţa televizorului, acest templu media. Însă. Ieşirea în stradă din 1 Decembrie m-a pus pe gânduri din punct de vedere al mentalului. Am impresia directă că subconştientul colectiv al României nu a reuşit să digere comunismul aproape deloc. Fie l-a îngropat adânc, fie îl păstrează ca etalon de comparaţie. Either way, teama de ciuma roşie revine obsedant în public, în discursul politicienilor, în media, chiar în discuţiile pe care le am cu oameni de vârsta mea.

Când prima schiţă a articolului de faţă se contura, încercam să subliniez argumentele pentru care comunismul trebuie uitat. Îngropat. Mă gândeam că poporul român trebuie să evite cumva capcana istoriei – să nu cadă în cursa de a fi scăpat de sub o tiranie doar pentru a se limita la a privi înapoi cu mânie.

Iată, astăzi citeam articolul lui Varujan Vosganian, intitulat retoric “Pe Ei cine în reprezintă?“. Omul trage o concluzie dureroasă prin cât este de adevărată:

Nimeni nu si-i asuma pe mortii cei noi. Unii, din vina de a-i fi ucis, noi ceilalti, din vina de a le fi supravietuit nevrednici.

Citiţi, merită. Eu unul mă gândeam la Timişoara. Avem o fântână publică pe Str. Alba Iulia, unde sunt inscripţionate numele câtorva dintre cei căzuţi la Revoluţie. Undeva în spatele Muzeului Banatului avem un monument dedicat eroilor, artă abstractă căreia eu i-am dat semnificaţia de “oameni omorâţi la grămadă de armele nepărtinitoare”. În general când discutăm despre evenimentele ce ne-au adus libertatea, o facem vorbind în general. Sunt nişte figuri fără chip, nu-i ştim cine-s ei, poate o rudă sau o cunoştinţă a pierdut pe cineva în măcel, dar în rest …

Nu doar atât, ci lovitura de graţie mi-o primesc tot pe pagina lui Varujan, la comentarii:

Liviu Babes este, prin lege (din 1997) declarat erou-martir. Calin Nemes a fost declarat cetatean-erou post-mortem al Clujului (din 2006). De asumat, insa, cu adevarat, nu-i asuma nimeni. Trebuie monumente in pietele publice, trebuie introdusi in manualele scolare, trebuie afisata fotografia lor in institutii, trebuie evocati…Si mai ales trebuie construita lumea pe care ei au visat-o.

Stau pe scaun, privesc în gol şi mă întreb .. “chiar, oamenii ăştia ce au vrut?”. Ziceau de saloane de Crăciun. De căldură. De posibilitatea de a te ridica din mocirlă. Le avem, oarecum, parţial, fuşărit, dar le avem. Oamenii mai doreau însă ceva. Libertate. A presei. Libertatea de a călători. Libertatea de a avea partide politice. Libertatea pluralităţii de opinie. Şi câte nu mai voiau? Însă nu vom şti sigur niciodată.

Nu ştim ce au visat ei, nu putem şti, poate nici ei n-o ştiau klar. Robul nu ştie că doreşte să trăiască precum în America sau în Europa, că vrea libertatea totală a religiei sau totuşi oarece restricţii, că vrea droguri la liber sau legi stricte. Acestea sunt dezbateri care aparţin lumii civilizate, or robul ştie că vrea un singur lucru: să fie LIBER. Pur şi simplu nu-şi reprezintă întreaga pleiadă de posibilităţi şi alegeri care i se deschid în faţă, nu le poate vedea concret, doar le imaginează şi intuieşte vag.

Ajuns în acest punct, mi se strânge inima dorind să trag o concluzie. Argumentaţia m-ar îndemna să spun simplu că Revoluţia trebuie îngropată, ca o rană supurândă. Că pentru a merge mai departe, trebuie să reuşim a vedea mai larg decât spectrul bi-color şi bi-ideologic. În acest sens, oamenii în 1992 erau mai liberi ca noi. În 1992 existau peste 50 de partide, fiecare exersând democraţia aşa cum ştiau ei. Noi, modernii, inteligenţii, şarmanţii, avem pe scenă 5 sau 6 partide şi oameni vizibili, în rest un gol imens.

Şi totuşi, nu pot cere nimănui să uite revoluţia, nici măcar mie însumi. Trebuie să trăim ce au dorit ei, nu să îngropăm. Da, Vosganian zice bine. Trebuie statui. Şi manuale. Şi să încercăm să înţelegem fiecare ce-au dorit oamenii aceia pentru noi. Nu să acceptăm neapărat. Doar să înţelegem, profund.

Şi apoi să aplicăm. Un început bun este Proclamaţia de la Timişoara. Se împlinesc 20 de ani de când la punctul 6 stă scrie cu litere de foc

Existenţa lor (a prejudecăţilor) nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renaşterea comunismului şi reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluţionar.

Dap, şi eu credeau că nu trebuiesc refolosite lozinci vechi pentru timpuri noi. Că nu orice fiu de securist este şi el un dictator, şi că nu orice fiu de Bill Gates va fi un capitalist rapace. Şi totuşi, iată, la 20 de ani după, tot mai judecăm în termeni de roşu sau liber.

Sau să spun de celebrul punct 8?

propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.

Măcar simbolic. Prin izgonirea fostelor lichele am izbăvi ţara de unul dintre motivele de vrajbă. Doar unul. Prostiile becaliene şi eleno-băsesciene sunt libere să se desfăşoare mai departe. Şi corolar, punctul 10:

Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor.

” .. cravatei cum să-i lege nodul”, remember, ne mai spune ceva?

Comunismul, revoluţia, morţii, scandările hipnotice, mineriadele … toate acestea revin în mentalul colectiv ca nişte vise tulburi, neclare, înceţoşate. Nu am o soluţie, nu pot spune nici că trebuie să uităm nici că scurmând în rană vom obţine prea mare lucru.

But I can’t help thinking … :(