Am văzut la Tomata o întrebare:
„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”
(Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6)
Andreea spune că ar prefera să moară ea, pentru ca ale ei cuvinte să rămână. Eu unul zic fix invers.
Nu sunt unic. Nu sunt irepetabil. Desigur, am ADN unic şi amprente unice, dar asta e irelevant în lumea ideilor. Ca om, ce am produs în scris este 0 – zero. Mă îndoiesc sincer că peste 5, 10 sau 20 de ani voi fi produs ceva care să sape istorie. Este posibil dar nu probabil, şi sigur nu poate fi estimat acum. De ce să mor eu în locul cuvintelor mele?
Pentru mine însumi, eu sunt unic şi unic-important. Cuvinte mai facem, cuvinte mai fac, nu se termină lumea dacă mâine trebuie să iau de la capăt blogul ăsta sau vreun jurnal. Singura valoare certă şi capabilă de ameliorare sunt eu însumi. Cuvintele scrise au fix rolul ăsta, de a descrie şi de a fixa ceea ce s-a întâmplat deja.
Sigur, discuţia se poate lungi pe filiera memoriei. Dacă dispar cuvintele, dacă dispare istoria, ce mai reprezentăm noi? Nişte nimicuri, nişte goliciuni în vântul rece al istoriei. Pare preferabil să rămână deci cuvântul.
Totuşi: eu fără istorie sunt gol, dar sunt. Pot reconstrui un context din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Dacă brusc istoria şi arta omenirii ar dispărea, am face altele. Sigur, s-ar pierde valori imense, dar nimic ireparabil. În schimb, să rămână istoriile şi să dispară omul, cui i-ar folosi? Istoria prinde viaţă doar în contextul existenţei noastre. Dacă stăm să ne gândim bine, omenirea chiar dansează drăguţ pe marginea prăpastiei; ajung două rachete nucleare şi spunem “la revedere” omenirii. Cui rămâne istoria, peştilor şi marmotelor?
Aşa că, sorry. Call me selfish. Call me egoistic. Call me human. Mă aleg pe mine, întotdeauna.
Daca stai sa te gandesti, cuvintele mor imediat ce sunt rostite. era o reclama reusita la vodafone cu ideea asta. ma rog, facand exceptie ecoul pe care il lasa unele cuvinte, fraze, paragrafe in mintea noastra. si totusi timpul le omoara si pe alea.
Si sa lasam la o parte cuvintele care raman scrise si dainuie secole. nu toti suntem scriitori, nu toti suntem genii.
Eu nu vreau nemurirea, n-as suporta sa vad la nesfarsit repetarea istoriei, n-as putea sa suport moartea oamenilor dragi, care mereu si mereu vor fi altii. n-as vrea sa ajung in stituatia de a invidia moartea, desi cat traim fugim si ne ferim de ea cum putem. dar decat nemuritoare… mai bine ma tem de moarte. :)
Nu vrei sa te faci jurnalist? Tot ceea ce scrii ar sta in picioare ca editorial :) C’mon, poate te conving! Bine, acum sunt vremuri de restriste in presa romaneasca… dar asa ca idee! E pacat de asa o minte stralucita!
Tomata : E complicate, eu nu luasem in calcul aspectul nemuririi :) Dar si cu si fara el, point stands, sa mori pentru niste cuvinte pe care le-ai emis candva ..
Timea : Stii vorba aia, ca nu suportul conteaza? :)
[…] acuma, Alex a fost primul care se preferă pe sine în locul cuvintelor (mai sap, până la el am ajuns eu cu […]