Stăteam acum vreo 2 săptămâni la un ceai verde într-un birt anonim al Timişoarei, cu un prieten. Purtam o discuţie aburist-filosofică, d-aia purtabilă doar în crâşme şi la o bere. Dar divaghez.
Discuţia era despre limitele cunoaşterii. Încercam să-mi conving omul că masa întreagă a cunoaşterii umane nu admite o concluzie singulară. Ştiinţa, pe măsură ce descoperă tot mai multe, pe atâta afundă misterul. Voiam să sugerez subtil că singura cale raţională este să studiezi din ce în ce mai adânc, fără să tragi concluzia finală. Extinzând, să spun că problema existenţei divinităţii este una neinteresantă, din moment ce argumentele nu sunt niciodată suficiente. Mai bine deci să studiem toate ipotezele, şi dacă vreodată una dintre ele devine irefutabilă abia atunci să tragem linie.
Omul mi-a întors vorbele destul de meşteşugit, trebuie să recunosc. A zis că alegerile trebuie făcute încă de timpuriu în viaţă pur şi simplu pentru că aşa e natura lucrurilor, şi că lumea ideilor nu se sustrage complet. Mi-a dat peste nas cu argumentul că el însuşi îşi este doar lui însuşi relevant, prin urmare pe baza experienţelor proprii are dreptul şi necesitatea de a trage concluziile care se impun – valabil întregii lumi, in extenso. Cum ar veni, că cine nu alege e o puţă bleagă, incapabilă de a-şi asuma actele.
Pe scurt, omul îmi povestea de un trecut zbuciumat şi în care “se vedea” mâna divinului, un trecut în care credinţa faţă de divinitate a fost singurul sprijin al familiei şi al persoanei, chiar în faţa agresiunilor fizice. Am încercat să subliniez tiptil că rugăciunea şi blindarea în Cele Sfinte (c) nu este decât o fugă din faţa realităţii, că natura a construit lucrurile destul de urât şi că încrederea într-o bunătate divină nu-i decât naivitate. Replica? “Da, probabil I’m biased, am fost o familie foarte fericită şi unită. Obsesia ta cu urâţenia vieţii vine dintr-un bias similar, doar inversat? We’re all biased, anyway.”
Omul nu era foarte departe de adevăr, de altfel. Sunt omul care spune sincer ce gândeşte (asta nu exclude rafinarea ideii), chiar dacă doare. Uneori mă joc cu mintea ta. Uneori experimentez. Uneori stau pierdut în mintea mea, şi răspunde portarul, gândul care era mai aproape de conştient; atunci iese nasol. Sunt apropiat de om nu fizic, ci mai degrabă de Omuleţul din noi. Ăla micuţ şi uneori jucăus, ăla care hăpăie lumea dintr-o suflare şi-o reconstruieşte la loc. Fizic sunt distant şi rece most of the times, pentru că aşa am crescut.
Am văzut la Dan o întrebare bună :
Ce ai face daca ai ramane pur si simplu fara nimic, brusc? Fara nimic din ce ai acumulat o viata intreaga, din ce ai acumulat pana acum.
Ce ti-ar lipsi mai mult?
Daca ar fi sa poti salva ceva totusi, sa iei ceva cu tine, poate cateva obiecte care ar incapea intr-un rucsac. Ce ai lua?
Pe undeva, întrebarea asta mi-a aruncat mănuşa pentru articolul de faţă.
Nu acumulez. Mi-e groază de acumulare. De câte ori mă apucă instinctul de hârciog, îmi amintesc de Biblioteca din Alexandria şi ce frumos a ars. Singura acumulare posibilă este în capul meu. Motorul ăsta măsurabil în sinapse şi legături e singurul valabil, ultimul care-mi poate fi luat. Am urmărit diverse persoane adulte şi ajunse la vârsta senectuţii; pur şi simplu viaţa lor pare ca fiind o cursă de maraton unde abandonul reprezintă punctul când au zis “ştiu tot ce-mi trebuie”. Văd doar diverşi bătrâni opriţi în diverse stadii ale creşterii lor, încremeniţi în proiect. Prea puţini care la 80 de ani să mai fie vioi şi să se poată lua la întrecere cu un tânăr.
Da, asta înseamnă că ard relaţiile. Pur şi simplu sap uneori, n-am răbdare să ghicesc semiumbre şi unduiri văluroase. În situaţia ipotetică în care mi-aş pierde lumea mâine, aş purta cu mine esenţe şi nu amintiri de atingeri fulgurante. E bine, e rău? Nu pot spune că am legături, nu în sensul celor care m-ar face să mor lipsit de sevă dacă m-ai dezrădăcina. Vorbind despre obiecte, legăturile sunt şi mai slabe, pot arunca liniştit la coş totul – computer, telefon mobil, colecţie de CDuri, colecţie de ţoale şi pantofi, toate astea îs irelevante in the long run.
Obiectele sunt simpli adjuvanţi de memorie, pentru momentele când mai uităm. La fel ca şi cărţile. La fel cum era Baucis pentru Filemon, sprijin. De asta avem nevoie de ele aici şi nu le putem arunca pe foc. Tocmai de asta, n-aş lua nimic în necunoscut. Un simplu obiect familiar poate bloca uitarea când eşti într-un univers străin. Un singur obiect dintr-o lume pierdută poate reorienta creierul înspre o realitate imposibil de reatins.
Aş lua o persoană cu mine, poate. Dar cine mai e dispus să renunţe la absolut tot? :)
Asta chiar e un raspuns fresh si mai putin obisnuit din pacate. “As lua o persoana cu mine” :) Cand suntem pusi in situatia de a alege ce sa luam cu noi in cazuri extreme majoritatea ne gandim la chestii materiale, gen periuta de dinti, o carte sau un dvd, prostii cu o valoare fixa, clara, definita individual pentru fiecare…nimeni nu incearca sa caute ceva cu potential de “transformare” indiferent de directie… un “companion”.
Mi se pare interesanta si ideea de acumulare in tine a “trebuintelor” – gen dezvoltare personala, chiar daca urasc termenii, altii mai buni nu gasesc – ca sa tinem cele mai de pret lucruri in minte, singurul lucru care ne apartine in intregime si probabil si cel mai sigur loc de stocare, asta in speranta ca ne vom pastra o minima sanatate mentala de-a lungul timpului.
Nu-mi place ideea cu arsul relatiilor dar poate e doar refuzul meu de a accepta evidentul: ca ardem relatii intr-un ritm infernal fie ca ca sunt iubiri, simple amicitii sau contacte ocazionale. De vina e usurinta tot mai mare cu care comunicam, cu care ne gasim oameni cu care sa rezonam ceea ce ne si dispensam la fel de usor cand e necesar. Nu-mi place, stiu ca am aceleasi tendinte de “plictiseala” dar nu vad iesire..