Fotografie

Nici de data asta nu pot spune că scriu un articol care să-mi fie format definitiv în minte .. până la urmă nici nu cred că trebuie.

Subiectul mi-a fost sugerat de un trilterviu luat lui Alex Mazilu. Am intrat pe blogul lui de câteva ori, 10-20 sau câte or fi fost, nu mi-a plăcut suficient cât să intre în reader, am mers mai departe. I-am spus-o şi lui voalat, no harm done – or so I hope.

Ca să încep mai de la depărtare, încercă să lămuresc în primul rând pentru mine ce vreau de la fotografie. Păi, pot merge pe 4 filiere:

• Fotografia  cu subiect static, fie că subiectul este o maşină de curse, natura sau o stradă din Paris; îi respect enorm pe cei care reuşesc să reziste la zeci de grade sub 0 pentru a ne arăta nouă cum arată răsăritul soarelui la Polul Nord sau cum arată Aurora Boreală, oameni care stau după fundul unui tigru bengalez şapte zile, cu pericolul unei febre tifoide bântuind deasupra lor, oameni care au tăria să urce munţii şi să se trezească duminică dimineaţa la 5 pentru a prinde trenul vieţii;

  Problema cu acest tip de fotografie este că se automatizează, trimitem roboţi care ne pozează ce vrem noi, plasăm camere foto sub apă, pe scurt tehnica facilitează obţinerea imaginilor. Şi, cum spuneam, aici respect omul şi efortul lui, nu neapărat produsul finit. Produsul finit, odată obţinut devine bun public, ne putem referi la el ca la ceva  repetabil prin efort şi dăruire. Nimeni nu poate simţi bucuria primului om care-a dezvirginat Everestul …

• Fotografia de eveniment; omul care a realizat imaginea V–J day in Times Square nu are alt merit decât acela de a fi la locul potrivit în momentul potrivit, şi totuşi acesta e un merit pe care nu-l înţelegi decât târziu. Munca de teren este exact aceea care-i cea mai dură din toate, umbli 10 ani cu camera foto după tine pentru a surprinde cadre banale, şi în ziua 3653 un amărât cu un Smena pe film pozează din greşeală imaginea vieţii lui înaintea ta.

  Cred că aici intră lejer şi Kevin Carter, un nenea care a bătut Africa, şi din toate cadrele de acolo a obţinut unul singur interesant, mişcător şi valoros; şi degeaba a luat un Pulitzer pentru asta, s-a sinucis mai târziu. Tot din motivele expuse mai sus merită respectaţi şi jurnaliştii care chiar fac muncă de teren pe bune ..

• Fotografia ca exerciţiu de control. Oamenii care pot sta de dimineaţa până seara în studio exersând la aranjarea unor lumini. Oameni care puşi în faţa unei săli cu probleme de iluminare pot calcula 2 zile iar în a treia să obţină toate pozele reprezentative în 5 minute. Oameni care-şi pot motiva subiecţii prin frig şi ploaie, cei care fac field photo, nuduri în mijlocul lui Februarie prin păduri, cei care cu o cameră medie şi cu un minut la dispoziţie fac personalităţilor nişte poze bune de coperta Times, etc. Putem introduce aici şi fotografia de produs, de prezentare, tot e nevoie de control şi de calcule aproape inginereşti ca să ştii ce scule vei folosi ..
• Last but not least, fotografia ca exerciţiu, mergând la pas împreună cu fotografia conceptuală. O fată sărind în aer, ilustrând momente de fericire. O familie împreună la masă. Un adolescent încruntat lângă un perete întunecat şi plin de grafitti. O maşină ruginită, parcă plângând cu farurile sparte într-o curte de ţară. Toate astea  ilustrează idei şi concepte, dar prin ele însele nu sunt nimic, sunt doar nişte carcase pe care le umple conţinutul.

Abundenţa tehnică a zilelor noastre duce fotografia în derizoriu, oarecum. Zilnic sunt puse pe net imagini cât să umplem mii de albume foto. Înseamnă asta că fotografia e “ieftină”, că nu mai este posibilă arta? Nu chiar. Înseamnă doar că de acum ne putem debarasa de aspectul tehnic, vecinul de la 5 nu mai este cool doar pentru că are cameră foto, prietenul de la 2 străzi distanţă nu mai are o aură de zeu doar pentru că face poze mai sharp unor fete drăguţe pe câmp, ş.a.m.d… Fotografia a devenit accesibilă oricui, prin urmare singura latură pe care o putem controla şi judeca este cea creativă, care te poate duce dincolo de pixeli.

Ca să fiu mai clar, îl dau exemplu pe Eugen Uidumac. Are câteva cadre care singure ar fi banale, şi totuşi care însoţite de poveste sunt nu doar citibile, ci chiar interesante. Exemple: Tocilarul, Copiii din Gura Văii, Copilul din Unirii. Singure, imaginile nu reprezintă mare lucru, ar fi chiar de duzină, accesibile oricui. Şi totuşi, însoţite de câteva cuvinte acolo se transformă în basme moderne, în poveşti digitale, în ceva nou. Imediat dinjos pe scara mea personală se află imaginile care transmit ceva puternic fără a fi însoţite de cuvinte, cum ar fi Stay in the light sau Nenea. Poţi citi şi singur conceptul din spatele lor, sau cel puţin ţi-l poţi imagina. Chestiunea este, bineîneţeles, că orice om cu o cameră foto semiprofesională poate găsi alte 4-5 fete care să fie subiectul unei poze în genul Stay in the light, and all it takes is the patience to wait for the right time and setting. Tot prin zona asta valorică aşez şi imaginile cu peisaje, fie că or fi ele urban sau rural, zonă deşertică sau glaciară. Exemplu bun este Lipova.

Iar după ele vine turma întreagă de poze făcute ca să fie,  poze cu străzi şi cu firme luminoase, abundenţa pozelor cu flori şi natură, apusuri şi obiecte … A nu se înţelege că-i consider întreg blogul lui Alex neinteresant, are momentele lui când spune poveşti frumoase şi face legături interesante, fie că este cu istorie sau cu un instantaneu de nuntă ..

Şi cam asta ar fi tot. Am realizat cu uşurare că nu sunt şi nu probabil nu voi fi un fotograf de excepţie. Voi continua să mai trag cadre din când în când, să urmăresc ce pozează alţii, să mă târăsc prin zăpadă pentru a face poze unor tramvaie … dar cam atât. Viitorul fotografiei nu mai este legat de tehnică, ci doar de capacitatea noastră de a spune poveşti şi de a găsi acele poveşti în primul rând.

Now shoot me.