Din trecut

Am pe masă un teanc de tăviţe din plastic, în care pun diverse documente. Ziare. Broşuri gen Zile şi Nopţi. Reclame. Extrase de cont şi facturi, în perioada când primeam aşa ceva. Foi temporare. Genul de documente care, precum aluviunile pe malul apei, se adună ca un balast. Şi uit de ele. Ca fluxul şi refluxul, ele se adună şi scad, ciclic şi banal, iar din când în când mai arunc un ochi ca să văd cum arăta colţul meu de lume cu 6 luni în urmă.

Astăzi am fost forţat de împrejurări să fac curat între tăviţele alea. Nu e neapărat indezirabil, nu e greu, e doar muncă de chinez bătrân. Pentru că, printre altele, îmi place să clasific chestii, să grupez, să adun într-o ordine; apoi, bineînţeles, să stric ordinea pentru a face alta. Spre exemplu astăzi am descoperit un bilet de lift din Lisabona şi nişte bilete de tramvai de anul trecut, plus biletul de la ArtMania 2006. Cum să nu-ţi fie drag să creezi categorii de colecţie pentru memorabilia?

Tot căutând, am mai descoperit o chestie: un jurnal de-al meu, vechi de prin 2002. E interesant să mă revăd în oglindă, chiar dacă nu neapărat plăcut. Nu ştiu dacă sunt foarte multe persoane încântate să se regăsească, by the way. Eu unul mi-am văzut clar defectele şi incertitudinile, lipsurile şi mai ales vederea scurtă. Pur şi simplu am fost un adolescent târziu şi anacronic, care avea impresia că ştie tot şi că e mai deştept ca toţi colegii de clasă. Mă întreb dacă peste încă 6 ani voi privi spre blogul ăsta şi voi zice ceva asemănător. De fapt, dacă mă gândesc bine, pot s-o spun de acum: în anul I de facultate trăiam cu senzaţia că o să devin asistent de profesor în scurt timp, pentru că ştiam deja 2-3 mizilicuri. În anul II intram în MSP cu intenţia clară să le arăt eu lor ce înseamnă open-source, închistaţii dracului. La joburi mereu m-am trezit luat de val în 4 zile, crezând că am înţeles tot şi că ştiu mai multe ca toţi. Evident, realitatea mi-a dat de fiecare dată peste nas, cu precizie de ceasornic.

Până la urmă, asta zic eu că e şi scopul trecerii prin lume: să ne prefacem în altceva mereu, să dospim în noi lucruri nemaiştiute, nu doar să privim abulic la spectacol. Sigur, eu personal sunt departe de dezideratul ăsta, şi totuşi .. what else is there to do? Privesc înapoi la copilul care nu ştia ce-i aia politică, nu ştia ce-i ăla drept, pe care nu-l interesau mecanismele economice deloc. Orbul care nu înţelegea filosofie (nu că acum ar face-o, dar orişicât), care nu înţelegea istorie şi pe care geografia îl lăsa rece. Eram mai bun prin neştiinţă? Mai curat? Copilul de 5 ani care-i fură acadeaua celuilalt e mai bun? Nu e ucigaşul în incipit?

Se zice că munca e pentru calculatoare, negri şi tractoare. Mie-mi pare că e pentru toată lumea, asta e singura lecţie pe care pot spune că am învăţat-o cât de cât bine şi-i văd aplicabilitatea zilnic. Diferenţa o fac cei care reuşesc la capătul muncii să-i soarbă roadele, eroii care o fut pe regina balului, centaurii care după 7 ani de răzbel crunt se întorc acasă şi beau şi petrec. Restul, hoarda de mormoloci între care momentan sunt şi eu .. hoarda stă pe margine şi priveşte. Apoi vine jugul şi ei trag în el, că aşa e substanţa lumii ăsteia, iar ei înjură. Not cool. Oricine poate juca poker 3 ore. Nu oricine poate juca poker după 72 de ore la aceeaşi masă.

Miza jocului e însăşi viaţa. Trecutul e acolo fix pentru a învăţa din el, pentru a ne prinde rădăcinile adânc. Astăzi nu mai scriu despre România, despre lume, despre chestii care mă depăşesc. Astăzi e despre mine şi cum nu însemn, ca individ, nimic. Poate voi însemna ceva, cândva. Poate.