Topuri şi ierarhii.

Aud şi citesc de 1.000.000 de ori pe zi replici cel puţin asemănătoare dacă nu identice cu asta: “nu mă interesează topurile, nu sunt aici în competiţie”. În principal replica asta am văzut-o la diverşi bloggeri, dar nici IRL nu e rară.

Aş vrea să stabilim nişte limite şi nişte idei suficiente în acest teren, un fel de axiome. Mi se pare că se abuzează de dulcea legănare în amatorism şi inocenţă, de parcă ar fi nişte virtuţi salvatoare. Deci:

Natura universului

Nu contează că încercăm să clasificăm obiecte, oameni, acţiuni. Cât timp universul şi reprezentările din cadrul lui sunt măsurabile prin una sau mai multe dimensiuni, el este dispus a fi ierarhizat. Pot clasifica baloţi după dimensiuni şi bumbac după calitate. Nu pot clasifica oameni în întregul lor fără să inventez o maşinărie care să parametrizeze viaţa umană; deşi am avansat în acest domeniu şi încercăm să definim omul ca pe un summum de plăceri carnale plus o definiţie vagă  a “fericirii”, suntem departe de a fi epuizat subiectul.

Ce este de reţinut este că ierarhia există şi în afara unui observator. Faptul că nu s-a găsit nici un om timp de milioane de ani nu a împiedicat natura să stabilească singură şi spontan că un tigru pentru a nu muri de foame trebuie să fie deasupra gazelei când ordonăm după viteza fugii. O frumoasă punere în practică a acestei idei este codul de onoare; un japonez va face seppuku chiar dacă dezonoarea lui nu este cunoscută sau chiar dacă nimănui nu-i pasă. Onoarea este un substantiv care se ataşează verbului şi nu contextului.

Lemă: orice univers cunoscut omului este ierarhizabil cel puţin parţial.

Scopul ierarhiilor

Sigur, putem măsura fetele dintr-o clasă după înălţime sau după notele la matematică, după câte bileţele primeşte în ora de mate sau după timpii de la proba de rezistenţă. În funcţie de ceea ce vrem să aflăm.

Luând în considerare că o ierarhie tot există indiferent că vrem noi sau nu, tot ce ne rămâne de făcut este să ne observăm poziţia în ea. Spre exemplu ierarhizăm angajaţii când vrem să stabilim cine merită promovat, cine ţinut şi cine trebuie dat afară pentru că aduce doar balast. Pe mine nu mă interesează absolut deloc că există alţi 6 colegi de echipă care-s şi mai proşti ca mine. Contează doar că suntem cu toţii în subsolul clasamentului şi când lanterna vine, o să fim măturaţi.

Judecata asupra unui obiect din ierarhie se face în raport cu clasa lui (vertical) şi nu în raport cu vecinii (orizontal), cel puţin într-o primă fază.

Elementul mecanic

Pentru ca o analiză să aibă efect trebuie stabilit criteriul. Dacă Ghiţă este primul din clasă la fugă, degeaba mă îmbufnez că eu sunt mai bun la sărituri; cui îi pasă? Sigur, inventivitatea umană poate inventa nişte furci caudine de-a dreptul diabolice, seturi de condiţii cumulative sau mutual exclusive indescriptibil de rafinate. Spre exemplu, cine-i mai bun cântăreţ, Coltrane sau Mingus? De ce? Cine-i mai bun gimnast, Nadia Comăneci sau un street-dancer?

Problema mecanicii este, bineînţeles, că nu-i infailibilă, ba chiar dimpotrivă. Dacă io-mi pun în gând să-l întrec pe Ghiţă la viteză, pot spre exemplu să fur startul. Dacă sunt ditamai trustul de presă şi vreau să pară că-s cel mai citit, pot să fac auto-refresh pe paginile cu ştiri. Dacă-s elev prost la chimie, copiez. În ierarhia reală, eu tot dinjos sunt, doar am păcălit înscrisurile. Uneori contează, uneori o să fiu pus să alerg pe bune şi-o să-mi dau duhul pe pistă; sau poate vom termina liceul cu medii la care nu se mai uită nici dracu, prin urmare decizia mea de a trişa ţine exclusiv de codul moral propriu.

Aplicaţie de mecanică : grupuri sociale

După cum spuneam mai sus, dacă vrem ne putem inventa furci caudine pentru orice. Un bun exemplu este un grup social. Cum definim că-i Gheorghe primul? Păi are succes la femei. Se îmbracă cool. E serios. Glumeşte când nu-i cazul să fie serios. Ştie problemele noastre. Luptă pentru ele. E lider. Are un set de valori morale imposibil de distrus. Are bani. Are capacitatea de a face bani. E învăţat.

Alegeţi un număr aleatoriu de trăsături de mai sus, acordaţi-le ponderi şi gata-i mixul: Gheorghii din fruntea clasamentului se vor schimba mai rar sau mai des, în funcţie de dorinţa lor de a se auto-perfecţiona şi de a se conforma vrerii grupului.

Partea interesată este că valoarea grupului dă valoarea liderilor. Scala calităţilor cuantificabile este în continuare fixă, însă calităţile definite de grup nu sunt. Prin urmare, un grup de oameni învăţaţi va preţui la rândul lui un învăţat, la fel cum o gaşcă de petrecăreţi va pondera factorul “cool” cu o rată mult mai mare decât factorul “morală”; factorul “cool” însă nefiind monedă de schimb în faţa unui alt grup căruia îi pasă de seriozitate sau de morală.

Lemă: Orice grup are liderii pe care îi merită.
Lema 2 : Un membru atipic al grupului fie se auto-exclude fie luptă cu inerţia socială.

Societate

În principiu am putea spune că societatea nu-i decât un grup de oameni asociaţi în vederea unui scop; sigur, e o aproximare grosolană, dacă nu vă satisface denumirea folosiţi atunci “trib”, “ceată” sau “cetate”, vorbim de acelaşi lucru. Asocierea vine din cauze ancestrale, anume că supravieţuirea ca grup este mult mai uşoară decât supravieţuirea pe cont propriu.

Ce vreau să subliniez la societate este că ea are mereu nevoie de un trezorier şi de un conducător. Trezorierul pentru a ţine bunurile comune, şi conducătorul pentru a legifera deciziile majorităţii. Şi că ăştia prin natura poziţiei lor trebuie să fie mai tari ca restul, pentru a se feri de tentaţiile puterii.

O caracteristică interesantă a grupurilor este că interesul personal trebuie pus a priori înapoia interesului de grup. În acest sens, o ceată în care 10 vânători muncesc la prinderea animalului dar în care 3 fură jumătate din pradă se cheamă că-i inegală şi că pe termen lung merge în pierdere. Iar dacă acest comportament nu este pedepsit în vremuri de înflorire, în vremuri de foamete hoţii sfârşesc primii prin a fi aruncaţi în prăpastie. Pare o comparaţie simplistă, şi totuşi ea este fundamentul vieţii politice.

Observaţia 1 : Trebuie investit la fel de mult timp în producerea bunurilor şi în gestionarea lor
Observaţia 2 : O societate care nu poate produce lideri buni este ea însăşi viciată la măduvă
Observaţia 3 : Orice lider este coruptibil, asta nu-l face rău. Trebuie supravegheat.

Lemă : Odată enunţat interesul grupului, există un cadru în care performanţa politică a cuiva poate fi cuantificată şi judecată.

Studiu de caz: România

Să luăm un exemplu modern, renovarea clădirilor istorice. Timişoara şi Aradul renovează 5 clădiri din centru, dar restul problemelor din oraş rămân oarecum la o parte. La finalul mandatului, primarii vor veni în faţa alegătorilor şi vor susţine că “şi-au făcut treaba”. Mutadis mutandis, alegătorii îl vor demite pe cel al Timişoarei şi-l vor reţine în funcţie pe cel al Aradului.

Problema nu este aici a scalei, fiecare a făcut aceeaşi treabă. Problema este că un oraş de 350k de locuitori are altfel de pretenţii faţă de unul de 100k (exemplu, nu ştiu cât are Aradul de fapt). Sigur, Gheorghe a reuşit în oraşul lui să facă să funcţioneze canalizarea, termoficarea, transportul în comun, administraţia oarecum şi başca a mai renovat câte ceva. Dar dacă astea ar fi condiţii suficiente la Arad, la Timişoara ar mai fi fost nevoie şi de încă 5 parcuri, de locuri de parcare mai multe, de degrevarea traficului şi de refacerea trotuarelor.

Problema poate fi gândită în termenii unui schimbător de viteze: amândoi au călcat ambreiajul şi au băgat  în acceleraţie; problema este că în oraşul mai mic, realizările acestea pot fi considerate ca viteza a 4a la turaţie de croazieră, în timp ce în oraşul mare lucrurile se vor simţi ca viteza a 2a supraturată.

Strict pe scală, comparaţiile nu-şi au rostul. Da, alţii au fântâni arteziene în centru, noi nu; who cares? În schimb, dacă alţii fac centuri de ocolire şi noi facem gropi, se cheamă că ei decolează şi noi tragem frâna de mână. Din acest punct de vedere un oraş numit spre exemplu Bucureşti putem considera că merge în marche-arriere. Valoarea agregată are cuvântul final.

Societate şi artă

Voi forţa iarăşi definiţiile pentru a nu mă întinde prea mult; arta este ceea ce rămâne în urma interacţiunii omului cu Viaţa (unde viaţa poate fi percepută filosofic, transcendent, dpdv religios, etc). Dacă pe omul primitiv îl interesează viaţa de vânător, pictează bizoni. Dacă-l interesează plăcerea, pictează sâni şi femei rubiconde.

Arta întinde limitele vieţii, le pipăie, le încearcă, le studiază. Un artist defineşte noi căi pentru cei care-l degustă, el inventează lumi pline de viaţă, rămânând realităţii să se conformeze viziunii lui. Uneori o face, vezi ideile năstruşnice ale lui Da Vinci. Un artist nu priveşte la mâine, ziua de mâine o modelează politicul; arta priveşte peste, priveşte la Poimâine, la decade în depărtare.

Problema unui artist este aceea de contact cu realitatea. Tu, ca om, poţi să crezi că ai inventat cea mai pizdoasă filosofie de pe pământ, şi să mori anonim. Poţi scrie cel mai fain roman, şi să-l halească timpul. Poate eşti descoperit peste 5 generaţii, poate. Este de reţinut că un artist nu poate judeca societatea, el trebuie să privească înspre alte lumi. Prin definiţie, arta nu poate fi măsurabilă, cel puţin nu prin impactul ei viitor. Aia e o ghicitoare.

Meta-blogging

Am evitat cu bună ştiinţă să ajung aici, tocmai pentru că voiam să dau absolut toate exemplele posibile înainte.

În primul rând, de ce scrii pe blog? Unii spun că din plăcere. Alţii pentru bani. Nici nu contează, de altfel. Contează ce scrii.

Unii încearcă să facă presă, copiază articole, scriu editoriale, caută ştiri. Alţii creează poveşti, nuvele, romane, proză arhiscurtă. Unii îşi fac din blog jurnal, care între noi fie vorba tot literatură ajunge prin prisma timpului; poate nu literatură valoroasă, poate doar maculatură, dar încadrarea e clară.

Ce au în comun toţi blogerii? Sunt măsurabili. Orice text este măsurabil, şi-ţi pot spune despre el cât de lung este, cât de complex, câte reacţii ai avut la el, dacă insişti măsurăm şi complexitatea comentariilor. Măsurăm câte vizite ai, câţi alţii te menţionează, dacă textul apare în presă, la TV sau în alte medii din afara internetului. Numărăm câte persoane cu greutate interacţionează cu textul tău.

Sigur, tu Gheorghe vei spune că “scrii de plăcere” şi că-ţi stricăm plăcerea dacă începem să măsurăm. Nu-i problema noastră, dacă nu vrei să-ţi fie produsele măsurate scrie în Wordpad şi ţine sub parolă; echivalentul ţinerii “la sertar” a romanelor adolescentine.

Chestia este, desigur, că de fapt Gheorghe ar vrea să fie măsurat, dar numai dintr-o parte, dacă se poate din profil. Sigur, textul lui nu-i chiar vizitat, dar ce-i trebuie lui vizitatori? El face artă. Ok, are câţiva vizitatori, dar ăia zic naşpa. Păi ar trebui să nu-i măsurăm vizitatorii, ci doar textul. Bun, dar textul nu este destul de bun încât să fie supus criticilor profesionişti. Eh, oricum n-ar înţelege ei. Oricum măsurăm, Gheorghe inventează o nouă scuză sau un nou unghi.

Acu’, singurul om care nu are nevoie de măsurători e ăla care scrie pentru sine însuşi. Artistul care dă afară din preaplinul lui. Bezmeticul care scrie pentru că-l mănâncă degetele, viitorul Paler ale cărui texte sunt un rod al zbaterii interne. Restul ciurdei, adică noi restul, trecem frumos la măsurat şi cântărit. Până la urmă, nu contează să fii primul mereu, în nici un caz pe interneturi. Contează doar ca oriunde ai fi, să acţionezi cu onoare. Orice zici pe blog, să n-o faci cu rea-voinţă, manipulând.

Da, pune poze cu căţelul tău, dacă eşti dispus să investeşti energia în a ţine blog pentru 10 vizite şi 3 comentarii de genul “frumos cuţu”. Scrie despre cum te-ai scobit în fund, dacă asta îţi place ţie şi consideri că generează reacţii valoroase pentru tine. Vorbeşte-mi despre cum ai pierdut timp în trafic, descarcă-ţi nervii legaţi de job, fă versuri despre Boc, scrie un serial despre întâmplările funny din viaţa ta. Nu citesc chiar totul cu plăcere, dar în mod sigur privesc cu un zâmbet încercările.

Important este că ai scris, şi că se poate veni cu rigla în urma blogosferei pentru a cuantifica. Pot măsura ce ziceţi, şi pot deduce care-i nivelul nostru de înţelegere a politicii. Pot studia temele voastre favorite pentru a înţelege ce vă interesează. Suntem un grup. Interacţiunea e prima importantă între noi.

Un singur lucru nu face: nu minţi, nu te vinde, nu-ţi păta viaţa. Vom descoperi mai devreme sau mai târziu, şi rigla veghează.