Chestia cu votul #2

Vreţi să vă citez din Noica? Sigur că vreţi, doar de asta sunteţi aici: să vă zic eu ce vreau iar voi să citiţi neputincioşi.

Să citim împreună din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru câteva gânduri apărute după ce un gardian comunist îl pusese să spele celula:

Îmi amintesc, din trecutul mai recent, de unele evenimente ce păreau istorice contemporanilor şi presei. “Întâlnirea istorică din Bermude.” Cine mai ţine minte asta? S-a întâlnit acolo Churchill cu nu ştiu ce preşedinte american, iar nu ştiu ce preşedinte de consiliu francez n-a putut veni la întâlnire fiindcă avea guturai. Ce istorică ar fi fost întâlnirea dacă acesta din urmă n-avea guturai …

A face ordine şi curăţenie în jurul tău are un sens pozitiv şi pentru tine şi pentru societate, pe când unele mari evenimente pot fi un simplu bâlbâit al istoriei.

Citatul ăsta mi-a amintit (şi mi-a întors stomacul pe dos totodată, dar să nu divagăm) de alegerile din Decembrie 2009. Cât tam-tam! Câtă zvârcolire! Câte întrebări încuietoare pentru alegători, câtă zarvă, câte drame petrecându-se în fiecare ceas!

Şi pentru ce? Guvernul actual acţionează aproape de stânga, refuzând cu obstinaţie să taie din aparatul de stat sau din cheltuieli. Când a reuşit să taie i s-a dat peste nas cu neconstituţionalitatea măsurilor. Bre, şi dacă ar fi venit Geoană şi PSD la putere ce s-ar fi întâmplat? Ghiciţi? Vă spun eu dacă nu: acelaşi lucru. Exact acelaşi lucru. Poate vreo 2-3 dosariade în plus.

Ăsta-i adevărul crunt al alegerilor politice: că sistemele propuse nu interesează pe nimeni. Că promisiunile nu interesează pe nimeni, s-au întrecut în promisiuni şi majoritatea au făcut fix PULA. Ba chiar au şi lustruit-o, în derâdere. E irelevant ce promite un hoţ versat în faţa poliţistului, un poliţist experimentat va sta cu ochii pe el ca pe butelie, ştiind că lupu-şi schimbă doar părul. Ce ar fi putut păţi România dacă ieşea Vadim preşedinte în 2000? Uite-l în Parlamentul European, bine-mersi, încă nu l-au dat afară în şuturi. Şi totuşi, ce drame s-au petrecut şi atunci la alegeri. Istoria uită, şi uită chiar foarte repede.

Valoarea morală a omului cântăreşte în politică mult mai mult decât oricâte diplome sau certificări: dacă le foloseşte rău, e degeaba. Nu degeaba sugera plin de mânie Mugur Isărescu să-şi ia miniştrii consilieri de aritmetică: pentru că-s nişte lepre care nu mai ştiu pe unde să scoată cămaşa, şi au încercat prin urmare să se înfrupte direct din rezerva BNR. Credeţi că e cazul, că astea-s zile negre? Întrebaţi-i pe greci despre asta. L-aţi mai văzut pe Isărescu obosit şi adresându-se audienţei ca unor copii debili, cu ironie nedisimulată? Nici eu. Omul ăsta a epuizat absolut toate căile discursului raţional, şi deşi clasa politică pare a avea studii ele sunt degeaba; un om de pe stradă ar fi ascultat de vocea şefului BNR, recunoscând instinctiv onestitatea acestuia.

Un ministru cinstit poate avea în jurul lui câţi consilieri corupţi se poate: ei pot fi înlocuiţi, deciziile luate pe baza sfaturilor lor rău-voitoare pot fi localizate şi efectele lor minimalizate. Dar totul depinde de faptul că ministrul este onest şi capabil să reacţioneze la feedbackul primit. Un om hârşâit în rele degeaba este sfătuit bine dacă decizia lui se bazează în final pe o şpagă cu cârnaţi.

Ce-i criza asta pentru noi? O bâlbâ a istoriei.

Dar soluţia nu stă în politică. Avem de făcut alegeri din 5 în 5 ani, locale şi naţionale, şi trăim cu ele. Soluţia nu este să alegem dintr-un set de oameni înrăiţi. Asta facem de două ori pe decadă. Jocurile olimpice au loc din 4 în 4 ani, şi nu vrei să priveşti mofluz cum gimnastele sunt toate mediocre. Nu vrei să urmăreşti jocurile paralimpice în timp ce restul lumii e încântată de Cupa Mondială.

Curăţenie în jurul nostru. Spunea cineva că în 1989 revoluţia a durat 7 zile, iar în 2010 revoluţia durează câteva clipe, având loc odată cu alegerile fiecăruia în viaţă. Nu-mi reprezentam pe atunci câtă dreptate avea omul ăla.

Observi brusc, de cum intri într-un loc, ce fel de oameni trăiesc acolo. Bogaţi sau săraci, eficienţi sau nu, atenţi sau nepăsători. Pur şi simplu dacă mergi legat la ochi vei şti dacă eşti pe culoarele unui liceu de elită sau într-o şcoală de arte şi meserii din Cuca Măcăii. Oamenii fac locul, alegerile lor construiesc sistemul de reprezentare. Nu degeaba am ales şcolile: un liceu de top poate are şi elevi delăsători care mai dau câte o şpagă, dar în medie cel mai probabil elevii li sunt în totalitate muncitori şi oneşti. La fel cum statistic este irelevant dacă în Şcoala de Arte nr.5 apare o gimnastă de excepţie: restul colegilor tot loaze rămân.

E greu de digerat, dar să privim cu curaj: ne construim mediul înconjurător. Prin tăcere sau resemnare, prin absenţă sau privind în altă parte. Aşa se fute un loc: acceptând din postura de şoferi de autobuz să urce şicălătorii fără bilet. Acceptând ca poliţişti comunitari că 3 ţigani par să fi furat nişte portmonee, fără să zicem nimic. Acceptând ca angajaţi de supermarket ca şeful să ia mită de la Oriflame pentru a le cumpăra produsele, deşi sunt ca dracu de scumpe şi nu se vând. Futem meciul tuturor când din postul de paznici acceptăm ca angajaţii să intre în depozit şi să se servească cu marfă “că şi-aşa nu se vede”.

Fiecare e pion. Fiecare are rolul său în angrenaj. Fiecare construieşte după puterile lui România de mâine. Încep cu mine dar vă ofer oglinda şi vouă: sunteţi mândri de ceea ce faceţi în fiecare moment al vieţii? Eu nu. O spun sincer şi o spun cu teamă aproape; astăzi încă mai deschid gura şi încă mai scriu, mâine poate voi tăcea şi vor rămâne faptele să vorbească pentru mine. Daţi totul, chiar dacă vorbind sau acţionând v-aţi face duşmani? Eu nu.

V-am mai povestit despre spiritul gregar? V-am arătat atunci cum o mulţime poate transforma lucrurile. Vă amintiţi cum în 1995 era o ruşine fără seamăn să vă strige cineva că “domnu’ v-a scăpat hârtia pe jos”? Ăla e spirit gregar, privirile ucigătoare pe care pe primeaţi de la trecători. De ruşinea lor aţi fi ridicat hârtia, şi a doua oară aţi fi preferat să o căraţi 5 kilometri până la coş. Vă amintiţi cum era mai mare ruşinea să te roage mai strident o bătrânică să-i laşi locul pe scaun? De ce n-ai observat tu însuţi că a urcat? Ăla e spirit gregar, presiunea grupului, privirile ucigătoare ale tuturor din acel autobuz.

Ştiu, veţi spune că spiritul ăsta ne-a adus şi în poziţia de faţă, în care pare o normalitate să fii strident, incult şi măcar în aparenţe bănos. E adevărat. Dar asta nu înseamnă decât că undeva, în adâncul foarte multor oameni, ceva e putred. Asta ne arată doar că avem de muncă. Multă, multă muncă. Începând cu mine înşine :)

Nu doar atât. Putem spune, fără urmă de îndoială, că generaţiile de la Cuza încoace au trăit cu un ideal. Prima dată au vrut independenţă şi unire: le-au făcut pe amândouă, în ’77 şi în ’18. Apoi au avut de construit România modernă în interbelic, au avut de vorbit oamenilor, de răspândit flacăra cunoaşterii, de luminat satele. Au avut de muncă, şi au făcut munca aceea privind intens spre viitor, făcându-şi până la urmă simpla meserie de intelectuali.

Poate asta o fi fiind şi salvarea României moderne, cine ştie? Poate ce ne trebuie este acest spirit mesianic, această impresie idioată dar binefăcătoare că avem o sarcină măreaţă. Sarcina curăţării morale a ţării. Nu ne revine doar a ne comporta corect şi cinstit, ci şi de a vorbi despre asta.

Degeaba tu între cei 4 pereţi de acasă şi cei 4 pereţi de la birou faci corect ce faci: trebuie să arăţi şi altora că ce faci este bine. Demonstraţia practică trebuie însoţită de una teoretică, suficient de des cât să işte o dezbatere publică. E cazul să începem să-i pălmuim pe cei care-şi lasă gunoaiele în urma campingului, să-i pălmuim pe ziariştii care scriu rahaturi injuste doar pentru a face rating, dacă e nevoie trecem la critica cu public a mincinoşilor şi a celor ce fac false promisiuni. Sunt în lumea asta foarte puţini oameni închistaţi în gândiri bolnave. Majoritatea oamenilor îşi fac cum pot şi ei datoria de a trăi, mai mult sau mai puţin ascunşi de lumina soarelui. La ei trebuie ajuns, ei trebuie convinşi să încerce a trăi cu onoare şi demnitate. Ei. Masa critică. Alegătorul mediu.

Spre deosebire de restul rahaturilor pasiv-agresive care au mereu un mesaj dar mai rar nişte exponenţi, eu propun ceva concret. Propun sarcina activă de a avea ţinută morală suficient de înaltă încât orice politician să pălească pe lângă. Prea greu? Mă gândeam eu. Mai comand vreo 3 mici. Vedeţi să daţi pe twitter articolul ăsta, sigur ajută. Sigur-sigur. Vrea cineva o bere? …