Undeva, departe

Ora 7:55.

Dormisem aproape trei ceasuri făr’ o litră, şi totuşi parc-aş mai fi dat geană-n geană oleacă. Greu, dar m-am urnit din pat la 7, spălat pe ochi, repetat formulele la analiză, plecat în grup la examen. Pe jos alunecă vag, şi ninge uşurel cât să ne intre zăpada-n ochi şi frigul în oase.

Ora 7:55, în faţa amfiteatrului. Ciopor de studenţi proaspeţi, îi vedem după cum stau cuminţi şi aşteaptă să le bată ceasul. Mă simt bătrân …

A venit şi profesoara la timp, primim subiectele. Mă uit în gol la foaie, şi parcă din ea se uită şi formulele câş la mine. Mda, se pare că nu-s de-ajuns Taylorii şi Fourierii şi dracu să-i ia pe toţi gagii care au emis la viaţa lor teoreme. Încerc totuşi, dau piept cu integralele, scot flăcări din urechi şi formulele îmi scapă printre degete .. asta e, ne vedem în primăvară, cu promisiunea că voi învăţa mai mult, mai bine, totul, da sigur ce glumă bună, când am învăţat eu totul?

Nu se face totuşi să predau lucrarea, nu încă, aşez pixul frumos pe foaie şi mă uit pe fereastră …

Ora 8 şi nu mai ştiu cât o fi. Ninge cu fulgi mari, blânzi şi pufoşi, ninge în dungă de parcă Euclid însuşi a tras dreptele cu rigla, ninge calm şi hipnotic, aud vocile celor din anul I glumind undeva în rândurile din spate, şi parcă-s iar şi eu freshman tremurând de frica lungilor coridoare tăcute. Parcă-mi amintesc vag cum eram la începuturi, venind la cursul de programare şi stând tăcut în rândurile întunecate, privind la ecranul gigantic pe care profesorul a făcut schema unor pointeri din stivă, parcă simt iarăşi mirosul greu şi ud al iernilor când ne strângeam 90 de inşi într-un amfiteatru la cursul de Logică, mirosul cafelei de la distribuitor, nectar al studenţilor somnoroşi, caietele pline de formule şi teorie pe care le umpleam sârguincioşi cu toţii, chemarea din laboratoarele anului 2, întâlnirile sporadice din MSP, cearta cu profesorul de Java, îmi revine vag cum mufam cabluri de reţea pe la Networking, toropeala serilor de vară pe care le petreceam la bibliotecă citind Chip şi istoria computerelor, nervii făcuţi la Inginerie Software, fast forward this semester, mai câteva săptămâni şi totul o să fie gata, kaput, game ofer, finish line, punem punct şi-am încheiat o etapă.

Deja?

Zumzetul se stinge încet-încet, văd neoanele amfiteatrului A02, sunt cu pixul în mână şi realizez brusc unde sunt, e examenul de analiză şi tocmai ce-am mai bifat o restanţă glorioasă pe listă, va fi interesant în primăvară, ce-s alea 4 luni pentru licenţă, şi-apoi cine o să-mi mai spună ce să fac? Oh teh glorious paradox of being free to get a job, get a wife, get a hobby and get in line. You’re free to get in line. Pick your position, it’s free for all, alege-ţi coada, mai mare sau mai mică, te definim prin prietenii de pe Facebook, nu uita să faci poze unde mergi ca să demonstrezi că ai fost acolo, de ce nu ai copii încă, unde faci Revelionul?

E ciudat cum viaţa pare doar un drum frânt, cum copilăria o pierzi inocent şi jucându-te, cum adolescenţa e doar teren de tatonare pentru cele ce urmează, cum adultul tânăr se iroseşte să-şi facă poziţie pentru ca adult cu drepturi depline să simtă cum respiraţia i se îngreunează şi cum cursa devine tot mai uzantă, bătrânul rămânând doar să tragă ultimele concluzii ale Marii Iroseli, regresând spre senilitatea şi dulcea legănare a copilăriei …

O, zi-le tu Pittiş, zi-le tu despre putrezirea care mă-mbată ca un vin, ziceţi voi ultraşilor despre studenţie şi cum aş vrea să rămân, dacă s-ar putea …

Ora 10.

Ieşit din sala examen. Frig îngheaţă ouăle. Lăsat visare pe altă dat. Căutat căldurică. Şi totuşi,

Sunt tânăr, Doamnă! :)