Sentimentul românesc al fiinţei

Am zile când stau treaz cu mult după ce îmi termin programul de lucru, şi ajung la 6-7 dimineaţa fără a şti când a trecut timpul. Mi-e somn, şi totuşi când mă aşez în pat, în loc să adorm imediat mi se perindă prin faţa ochilor idei, gânduri şi schiţe de viziuni. Epifanii, ce mai.

Articolul de faţă este născut dintr-o asemenea visare lucidă. E doar o bucată, un ciot, însă prefer să-l “scuip” în lume aşa cum este el; completările rămân pe seama cetitorului.

—

Probabil aţi văzut deja bannere de susţinere a campaniei “Fii mai neamţ!“. Dacă nu aţi văzut, zic că n-aţi pierdut nimic. Dezideratele ei sunt aproape banale, şi nu-mi pare a fi apanajul germanilor de a fi politicoşi în interacţiuni, rezervaţi în public şi serioşi în general. Chiar nu mi se pare. Mai degrabă, ce mi se pare că ne atrage la ei este perfecţiunea maşinăriei sociale, aceea care permite funcţionarea societăţii în orice condiţii.

Pe de altă parte, vă invit să vizionaţi şi un scurt film, Brutalitat in Stein. Discuţia începută în alt articol poate continua şi cu argumente din Al doilea război mondial. Spre exemplu, despre ruşi “se ştie” că sunt brutali la răzbel, şi că au mers la sacrificiu de multe ori. Dar dacă ar fi să comparăm atrocităţile comise de ruşi sau de nemţi, cred că am descoperim un lowest point apropiat. Pur şi simplu, ambele neamuri au făcut destule crime oribile încât tot ce putem face este să fluierăm a pagubă şi să zicem “cadavera vero innumera”. Şi totuşi, deşi ştim că la punctul minim neamurile sunt la fel de urâte, totuşi traiectoria lor post-war este diferită. De ce?

Din orice societate aparent lustruită la suprafaţă răsar din când în când nişte deviaţi, nişte rebuturi sociale cum ar veni. Cel mai rapid îmi vine în minte nenea ăla austriac ce-şi ţinuse fiica şi soţia închise în pivniţă, şi întreţinea relaţii sexuale cu ele. Maşinăria socială perfect reglată a nemţilor a dat foarte uşor şi foarte rapid în overdrive pe timp de răzbel, nu le-a luat mult să li se fixeze un slogan pe care să marşeze. Încă aştept să văd care-i faza cu elveţienii, îs prea perfecţi, probabil ăştia fut jderi prin pivniţe.

—

În unele triburi de eschimoşi, când doi oameni aveau ceva de împărţit (judecat), tribul se strângea iar combatanţii se întreceau în insulte aruncate unul altuia; câştiga cel care reuşea să aibă suflu mai lung şi să câştige simpatia publicului. Până în ziua de azi, aspectul sportiv al judecăţii se păstrează, avocaţii întrecându-se în a găsi chichiţe în sistem sau în a demonstra prin orice mijloace că al lor client are dreptate.

Spaţiul public este un spaţiu al jocului, come to think about it. Ce sunt bunele maniere, dacă nu un set de reguli pe care trebuie să le respecţi? De asta atitudinea de rebel are sens doar într-o societate în care există etichetă socială, şi de asta puştii de 7 ani care se salută cu vecinii de 50 folosind un “ciao nenea” vor ajunge hipsteri; e nevoie de o balanţă, de un joc căruia să i te poţi opune. Ce este arhitectura dacă nu arta de a ascunde simboluri în locuri vizibile, arta de a vorbi şi pe limba omului needucat dar şi a oferi food for thought omului educat? Meseria de cerşetor apare în prezenţa bogaţilor dar se păstrează şi când sărăcia este lucie, a fi cerşetor e mai degrabă o stare de spirit decât o stare materială, iar exemplele pot continua la nesfârşit ..

—

Un sistem cum poate fi adus la perfecţiune? Păi rulând multe materiale prin el (input), şi reglând procesele interne astfel încât procesarea lor, drumul până la produsul finit (output) să fie eficient, optim şi cât mai puţin stresant pentru mediu. Omenirea a reuşit în 150 de ani să inventeze mai multe jucării tehnice decât a făcut-o în anteriorii 5000. Avantajul unui sistem cu un set finit de intrări este că se poate adapta lor complet, în timp ce un sistem ce procesează un set infinit trebuie să fie capabil să dea peste un element neprocesabil.

Îmi pare că asaltul industrial se dă şi asupra omului de vreo 50-60 de ani încoace. Vă amintiţi albumul The Wall de la Pink Floyd? Ei vorbeau exact despre asta, despre zidurile pe care le ridicăm între noi şi lume pentru a nu fi răniţi. Mai mult decât atât, o societate care vrea să funcţioneze fără cusur are nevoie de un subset de oameni, are nevoie de elemente care pot fi procesate uşor. De asta, când admiraţi eficienţa poliţiei germane sau a celei americane, nu uitaţi că are această forţă tocmai pentru a reprima caracterele rebele, şi că uneori maşinăria însăşi are elemente defecte. La fel stau lucrurile în sistemul de justiţie, legea trebuie să aibă zone gri, zone tampon în care să se exprime umanitatea, iar prin acele găuri scapă uneori şi criminalii. Deşi medicina ar trebui să fie accesibilă oricui, mecanizarea ei duce la medici incapabili să trateze pacienţii pentru că sunt costurile prea mari.

—

Pentru a putea face toate astea, trebuie să fii capabil să te iei în serios pe tine însuţi. Oricât de impersonal şi rece sună, trebuie să fii capabil să te vezi pe tine însuţi pe ca o unealtă. Când eşti la job nu mai eşti tu, Gheorghe Amăriucăi cu problemele tale şi cu visele tale, eşti pur şi simplu un Gheorghe îndeplinind o funcţie, exact ca un tractor, exact ca un negru pe plantaţie, exact ca un calculator. Sigur, e greu, e inuman, e oribil, şi până la urmă chiar suge; it still beats living in the wild and hunting deer, doesn’t it? Până la urmă, de aici vin şi dramele existenţiale ale omului postmodern. La slujbă eşti lipsit de suflet sau imaginaţie, în societate respecţi eticheta, în familie respecţie bunele maniere, câte ceasuri pe zi îţi rămân să te scarpini în cur şi să visezi la nori? Două pe zi, plus o lună de vacanţă pe an?

Practic, ăsta e sentimentul românesc al fiinţei: sentimentul că noi suntem, că reprezentăm ceva valoros sau posibil valoros, că fiecare om în sinea lui face sau poate face ceva interesant, util sau distractiv-artistic pentru ceilalţi. De asta nu avem poliţie, pentru că standardul de maşinărie nu funcţionează, iar contravenientul poate sta la discuţii cu agentul. De asta nu avem justiţie care să dea verdicte în timpi rezonabili, în condiţiile în care maşinăria nu are destui judecători iar cei care sunt trebuie să trateze fiecare caz ca şi cum ar fi unic. Fiecare babă vrea leac special, iar cercetările medicale nu sunt făcute astfel încât să folosească altora; vreau să văd un studiu de caz pe bolile specifice Câmpiei Banatului, spre exemplu, eu ca neofit pot spune că afecţiunile la picioare sunt ceva comun pe-aici, doar privind la oamenii de pe stradă. Primăriile nu învaţă unele de la altele, mai degrabă jucăm jocuri stupide de-a “ce oraş e mai mare”.

—

Se plângea Titu Maiorescu de “celula românească”, în referire la filosofie. Putem extinde asta la orice domeniu al vieţii doriţi. Românul nu rezistă unei munci de travaliu, nu are la dispoziţie sculele sau mentalitatea necesare pentru a duce la bun sfârşit o intreprindere laborioasă peste un anumit nivel.

Vrem scriitori dar nu avem nici biblioteci pentru ei nici reviste în care să poată publica şi să primească feedback. Vrem muzicieni dar nu avem nici parte de străini care să ne cânte live (ok, there IS mtv, thank you; e ca şi cum ai spune că Adi Hădean învaţă de pe Rai Uno), nici turnee ale artiştilor, nici concerte live. Vrem politicieni buni, dar nu avem dezbateri adevărate în spaţiul public, şi prin dezbateri adevărate mă refer la dezbateri accesibile oricărui om care-şi permite să le susţină, cultural vorbind (ce făceam noi în liceu este uneori peste nivelul unor dezbateri televizate). Vrem medicină, dar nu avem laboratoare de cercetare. Ce avem într-adevăr – IT, poate şi pentru că aici investiţiile în tehnologie sunt oarecum mai mici.

Practic, România este spaţiul perfect al eternei reîntoarceri. Al eternei reîntoarceri în lutul originar, să ne înţelegem, al revenirii la baze, spaţiul în care un sistem pe jumătate construit nu este susţinut pentru terminare ci mai degrabă dărâmat, spaţiul în care ajung bătrânii la 80 de ani să joace table prin parcuri fiindcă se plictisesc, spaţiul în care orice Dorel s-a născut poet şi leneş, spaţiul în care Mioriţa moare pentru că s-a plictisit să behăie la stele.

Românul este posibilitatea încarnată. Sigur, am putea fi un neam de matematicieni. Sau un neam de literaţi. Sau un neam de industriaşi, ne-a demonstrat Ceauşescul că putem construi sonde petroliere şi uzine, if only he lived like 20 more years, aşa cât să prindem şi noi efectele de după Perestroika dar să avem un nenea care să ne pună la muncă. E ca o magie, ia un român care acasă este pierde-vară dar are potenţial, şi du-l în orice ţară străină vrei; prins în angrenaj, descoperi brusc cum românul acela începe să producă rezultate, iar odată întors acasă, el revine la starea flască, exact ca un ceas mecanic pe care nu-l mai tragi.

—

Vezi, de asta nu vreau eu să fim nemţi. Nu putem emula o societate care are alt genotip geografic şi istoric, ar ieşi o grefă oribilă, o operaţie estetică pe suflet deschis, nevindecabilă. De ce să vrem să fim polished ca nemţii sau tăcuţi ca finlandezii între fiorduri? Hai să ne propunem ceva mai la îndemână. Hai să visăm să fim spanioli sau italieni, sunt fraţii noştri latini, am avea ce învăţa de la ei. Ne lăudăm că avem coaie şi suntem tari, să dăm şi noi drumul taurilor pe străzi, aşa din joacă. Hai să facem în loc de Catedrala Mântuirii Neamului un Turn Eiffel, chiar mai mic. Hai să mergem toţi pe munte, să documentăm ţara în lung şi în lat, să descoperim şi să ne-o vizităm.

Cam ăsta este destinul României, singura dorinţă care îmi pare că ar putea atrage după ea tot restul bunătăţilor: să ne luăm în serios. La persoana a IIIa. Ca nişte negri pe plantaţie.

Să naştem o Românie sub specie ludi.

Putem?