Eşti om ca toţi oamenii, trăieşti, mori. Te-au îngropat, eşti în pământ întru veşnicie.
Şi totuşi rămâne o luminiţă, un impuls, un fel de circuit integrat în eter care reprezintă persoana ta, calibrat exact pentru a te reprezenta în configuraţia de pe pământ. E un fel de “tu” imaterial, al veşniciei, suspendat într-un loc nedefinit şi atemporal.
Ştii doar că eşti.
Ai la dispoziţie întreaga eternitate. Poţi doar gândi.
Auzi vocea unei entităţi care-şi spune “creator”. El a făcut lumea pentru plăcerea lui proprie. Nu-i pasă de soarta ei, îl distrează doar simularea de realitate care oferă miriade de întâmplări aleatore în fiecare moment. Spune-i Dumnezeu dacă doreşti. A creat inteligenţă mai slabă ca el şi totuşi produsele inteligenţei îl amuză ca un joc.
Eşti etern. Eşti o inteligenţă care poate gândi. Care gândeşte spre amuzamentul altcuiva.
Nu te poţi sinucide în eter. Eşti etern şi odată ce te distrugi o copie a ta este reactivată instant. Fă o pauză o secundă şi digeră asta. Nu poţi scăpa. Nu poţi fugi. Poţi doar să gândeşti, şi ai fost ales fix pentru asta. Ai o eternitate să gândeşti ceva interesant. Odată ce te sinucizi, eşti refăcut astfel încât să nu poţi repeta acţiunea.
Revolta se stinge şi resemnarea îi ia locul. Apoi dorinţa de răzbunare. Nu te poţi distruge. Nu poţi strica jocul în care eşti prins. Eşti damnat la eternitate, jocul tău este existenţa ta. Nu poţi strica jocul.
Sau poţi? De ce ar crea o fiinţă eternă o lume? De plictiseală? Se poate sinucide o fiinţă eternă? Şi brusc vine luminarea, de fapt ăsta e rolul întregii şarade, rolul gânditorilor, rolul lumii. Să-i strice cineva jocul lui Dumnezeu. El nu se poate sinucide, deşi ar vrea să scape din eternitate. A chemat sufletele mai mici să o facă.
O fiinţă eternă nu este şi atot-ştiutoare. Ştie totul, dar nu-şi cunoaşte începutul. Nu-şi poate cunoaşte sfârşitul. Şi totuşi, exact asta este natura eternităţii, un joc ce aparent nu poate fi distrus …
Cum îl ucizi pe Dumnezeu?
[ p.s. 1 : ideea este copiată după Isaac Asimov – Cel din urmă răspuns ]
[ p.2. 2 : mintea mea de programator s-a gândit imediat la excepţiile care se varsă din funcţiile interne şi nu pot fi rezolvate (handled) nici măcar de către funcţia main(), astfel ieşindu-se în nudul sistemului de operare …
… sunt curios să aud o rezolvare filosofică, dacă ea există ]
în The Last Question Asimov a rezolvat-o cu „să fie lumină”…:)
în ceea ce privește problema din postare, revenim la vechiul paradox al ominopotenței. într-o formulare abruptă: poate dumnezeu crea o piatră atât de grea încât el însuși să nu o poată ridica?
confunzi titlurile cred, raspunsul ala venea in urma altei intrebari :)
in alta ordine de idei, tocmai asta-i frumusetea divinitatii, ca se exclude de la comparatii, si anume: nu poti crea ceva mai greu decat infinitul, reiese ca nu exista pietroi care sa satisfaca cerinta ta .. limitare introdusa de insesi datele problemei
mm…cum se numea nuvela originală atunci?
pai am zis la p.s.1, e “Cel din urma raspuns”, iar ce ai mentionat tu e “Ultima intrebare”.
ma interesa titlul original, dar oricum, o voi avea in vedere ca lectura viitoare
foarte simplu: încetezi să mai crezi in el :)
[…] Despre eternitate, cu dragoste. […]