Bloguri, Twitter, podcasts, tot felul de jucării pentru adulţi, toate făcute teoretic pentru a ne înlesni un lucru simplu: comunicarea. În aceste condiţii să zicem teoretice, uite ceva practic:
alicevoice: Multumesc @Iulyan @TheOfficialDK @AsafteiDragos @daimonz @PDorinF mai multe RT-uri decat filme nevazute :)
O problemă inerentă a acestor modalităţi de comunicare este încercarea unora de a-şi transfera problemele spre rezolvare. Şi anume, începând cu grupurile de discuţie pe Usenet, omu’ vine, bagă o întrebare în burta maşinăriei şi aşteaptă un răspuns. Desigur, prin Burta Maşinăriei înţelegem celălalt capăt al firului de internet, unde se află de fapt alţi oameni care-şi rup din timpul lor pentru a scrie răspunsuri.
Citeam diverse materiale de la începuturile reţelei Internet, şi dacă este un lucru comun între toţi oamenii care se conectau, ăsta ar fi: entuziasmul legat de posibilitatea de a contribui inteligenţă, de a conecta oamenii cu potenţial. Înainte de 1989 şi poate chiar înainte de dot-com bubble n-ar fi visat nimeni să caute răspunsuri pe internet dacă nu era deja bunicel la capitolul tehnic. Pur şi simplu era un mediu auto-selectiv.
Când răspunzi unei întrebări tâmpite pe un forum, în subsidiar speri că răspunsul tău va fi vizibil tuturor – şi prin urmare speri că următorii care vor avea acea nedumerire vor avea acces şi la răspuns. În realitate, cimpalacul nu are timpul sau capacitatea de a căuta informaţia deja existentă, aşa că întrebările de începători continuă mereu, ca un fel de zgomot de fond. Ajungi să-l ignori.
Şi unde se petrec cel mai uşor interacţiunile de genul ăsta? Păi … pe social media. Cel mai uşor este să intri pe Facebook sau Twitter sau un forum şi să întrebi senin tot ce vrei să afli, sperând că se găseşte un om bun milostiv fraier care să-ţi răspundă. Abordarea asta are, bineînţeles, câteva neajunsuri: ăia inteligenţi se simt bombardaţi de întrebări, prin urmare îşi bagă picioarele; respectiv, oricât de prost ai fi, totuşi nu vrei să primeşti răspunsuri de la unul mai prost ca tine. Cum pe internet îţi ia destul de mult timp să te prinzi care-i bou şi care-i Einstein, şansele ca răspunsurile la întrebările tale să fie date de un bou iar tu să nu te prinzi sunt semnificativ mai mari.
Mai mult, urmărind exemplul de la începutul articolului, constat exact acelaşi comportament ca al celor ce trimit mai departe mailuri în lanţ: atitudinea că “nişte informaţie irelevantă nu strică”. Ba strică, Ghiţă. Faptul că tu dai mass legat de un copil inexistent care primeşte nişte cenţi pentru că tu ai făcut o tâmpenie îmi răpeşte mie 3 secunde din viaţă, iar pe tine te etichetează iremediabil drept bou. Nu pentru gestul de a trimite, ci pentru că nu ai chestionat măcar 2 secunde conţinutul, pentru că eşti capabil să crezi că softul tău de messenger monitorizează ce faci. Ai merita să o facă, by the way. Faptul că tu retrimiţi un mail cu poze drăguţe (funny) de acum 5 ani te etichetează la fel drept anacronic şi mediocru.
Faptul că poţi da re-tweet (RT) unei chestii precum “găsit buletin pe numele X” e fix din aceeaşi clasă. Care-s şansele ca X să fie pe Twitter? Care-s şansele ca un mass “ofer ghetuţe ortopedice” să fie văzut de cineva interesat? Şi care-s şansele ca totuşi bietele ghetuţe să fi fost deja donate?
Sincer, da’ sincer, poate pare rece ce spun, însă … unii ar merita să lase comunicarea în masă pe seama altora. Presei, spre exemplu. Discutăm de la om la om, sigur, vorbim câte-n lună şi-n stele vrei, totul e ok. Dar cu avântul comunicării de-personalizate, spun franc că unii nu merită urmăriţi. Nu orice Gyusi cu acces la internet are ceva interesant de spus necunoscuţilor. Sorry.