Sunetul tăcerii

( Pavel nu e singurul care a mai scris pe tema asta – e la fel de perenă ca şi discuţiile despre funcţionarii publici sau vecinii răi; totuşi de la articolul lui a pornit ideea, şi prin urmare pe el îl voi folosi pentru exemplificare )

Ne spune Pavel că el nu poate rezista fără să asculte muzică zilnic; nu contează ce fel, important e că ea cântă cumva, de undeva, fie că-s boxe în budă sau căşti pe drum.

Permiteţi-mi să fac pe cunoscătorul fin, chiar dacă nu-s.

Anume, mi-a rămas în minte o diatribă a unui tip cunoscător de muzică clasică. Spunea omul că această muzică se ascultă, mai ales de către începători cu calm, cu ferestrele închise şi în tăcere, ideal la Filarmonică unde sala e concepută special. Cu pauză după ascultarea unei simfonii, pentru a da un răgaz minţii să digere la pas lejer ceea ce a primit pe tavă. Mai spunea multe omul ăsta, spre exemplu că ascultatul muzicii acasă este riscant pentru că te poţi simţi tentat să treci prin discuri prea rapid, fără pauză pentru digestie, mai ales dacă asculţi chestii mai moderne precum un cvintet de jazz (da, pe vremea lui aia era modern). Şi mai erau multe pe-acolo, dar eu m-am oprit asupra chestiei cu digestia.

Am încercat în ultimii 4 ani să abordez muzica în primul rând cantitativ, pe lăţimea ei. Şi anume am ascultat şi colecţionat diverse piese, albume şi artişti a căror singură calitate era că nu i-am mai auzit. Încerc să abordez muzica lumii într-o manieră de cartograf, ascultând nu spre plăcerea auditivă cât spre antrenarea creierului în a discerne diferenţe specifice. Chestia asta e departe de a se fi terminat, bineînţeles, dar m-am forţat să ascult în această perioadă şi chestii rock (urlăţei black metal, grohăitori death metal, heavy spărgător de timpane, progresivi sau experiementali etc) – şi chestii house (elektro-minimal-dubstep-etc) – în fugă ajungem şi la nativi (indieni sau africani, şi muzică populară maghiară sau ţigănească) – trecând şi prin instrumentalişti (ăia cu relaxarea-sunetele-naturii-pace-blabla) – zburând uşurel peste clasici indiferent de perioadă.

Chestia asta cantitativă îmi permite să ascult aproape orice fără să comentez că nu-mi place; sigur, îmi rezev dreptul să opresc mizeriile de hip-hop în timp ce încerc să elaborez idei, dar la rigoare pot digera orice. Stomac de struţ, metaforic vorbind. Am suficientă muzică şi suficient de multe posturi radio în playlist încât să dau 5 petreceri diferite, fără probleme.

Şi totuşi am lacune grave la capitolul calitate. Dacă ascult în fundal o chestie grohăită şi plină de chitare distorsionate, e totul ok, zgomot de fond. Dacă însă trec la nişte Floyd sau alţi meşteri care au avut ceva de spus, problema se schimbă radical: creierul se angajează şi începe să descifreze singur diverse poveşti, simboluri şi trasee prin versuri, acorduri de chitară şi ritmuri de tobe. Ascult 60 de minute o chestie experimentală şi rămân praf. De altfel ăsta e şi sportul meu favorit prin baruri când discuţia nu mă încântă: aduc muzica din fundal în prim-plan şi sper la o piesă suficient de complexă cât să mă pot deconecta liniştit.

Nu doar că muzica bună mă oboseşte psihic, ci şi fizic. Am nevoie de o pauză, de tăcere, de a fi eu cu mine într-un colţ în care se mai aude doar respiraţia mea. Şi partea cea mai frumoasă a muzicii, la fel ca a literaturii sau a oricărei alte arte, este aceea că poţi să te gândeşti la ea şi la multă vreme după ce nu mai ai la îndemână sursa originală. Pur şi simplu stai în firobuz şi brusc te duci departe, nu mai auzi discuţiile despre saramură ci îţi aminteşti analogiile li Stănescu despre litere şi atomi, construieşti universuri şi le destrami urgent, diverse argumente îţi joacă în faţa ochilor dansând ca năluca lui Thespis, şi eşti undeva departe de toţi şi toate. Până-ţi revii.

În mare parte ascult toate tâmpeniile “la kilogram”, recunosc cinstit că şi eu pun telefonul să cânte cât sunt sub duş sau cât dorm, la fel cum sunt destul de greu de despărţit de playerul meu când ies în oraş la făcut poze. Da’ vine câte un moment Kodak când brusc apăs butonul de STOP şi lumea zâmbeşte brusc de pe alte poziţii. Şi singura chestie care se mai aude este sunetul tăcerii, minunatul sunet al tăcerii, beatitudinea că sunt din nou eu cu mine însumi şi doar noi doi, fără zgomotul infernal al maşinilor de pe stradă sau al sintetizatorului electric dat în overdrive.

De asta, Pavele, nu găsesc de laudă muzica non-stop; e ca şi cum te-ai lăuda că ai o fabrică ce produce 24/24 componente auto. Foarte bine, nimic rău în asta, dar cred că-l prefer pe olarul de la colţul străzii, aşa murdar pe mâini cum este el :)

Murdar şi adânc uman, nu un produs creat pentru plăcerea mea.