Cine-şi caută stăpân

.. riscă să-l găsească. Sau cum era vorba?

Bre, hai să începem săptămâna cu un subiect d-ăsta controversat, ceva cu autonomia. Ştiţi cu toţii că urlă băieţii veseli din Harghita/Covasna (şi nu doar) că dom’le lor le trebuie autonomie; ce nu ştiţi este că orice bănăţean care se respectă discută din când în când şi el despre acelaşi lucru (every now and then) oftând dramatic după dominaţia austro-ungară care dom’le făcea treabă spre deosebire de bucureşteni. Ba chiar veţi găsi şi un număr suficient de mare de ardeleni care să împărtăşească părerea asta, că Bucureştiul nu este un centru de comandă suficient de bun pentru români.

Ei, aici intervine zicala din titlu.

Nu pretind că aş şti eu mare lucru despre politica internaţională, geopolitică şi alte alea, aşa că vă invit să mă corectaţi: este adevărat că un teritoriu fragmentat în mii de bucăţele e mai slab decât unul unit? Că Europa tinde să creeze uniuni comerciale, monetare şi dacă este posibil culturale fix pentru a contrabalansa puterea crescândă a S.U.A. şi a Asiei? Hai că americanii-s proşti, şi-au externalizat fabricile şi acu’ belesc pula acasă, da’ să privim puţin spre forţa Chinei faţă de dolar.

Ei bine, ceea ce acum 70 de ani ar fi putut fi posibil, autonomia, acum nu mai este. Singura, unica şansă a oricărei regiuni din această ţară spre independenţă a fost înainte de al doilea război mondial şi-a trecut ca un fum; nu vrem soarta Kosovo sau Osetia, bănuiesc, şi în fond ce mama dracului faci când eşti singur? Să nu uităm că Ungaria încă plânge după Ardeal şi nici sârbii nu s-or dat în lături să-şi trimită armatele pe-aici în scopuri deloc paşnice.

Problema cu independenţa teritorială este că-i un fel de Fata Morgana. Inerţia socială face posibil câte un Kosovo doar acolo unde tensiunile etnice şi sociale sunt imense, acolo unde presiunea răbufneşte sub clocot. Or cum în România nu-s lucrurile acolo, independenţa teritorială e un fel de vis care încă pare frumos şi care ne împiedică să trăim realitatea.

Pentru că, în fond, există o alternativă mult mai clară: descentralizarea.

Termenul ăsta a fost vânturat în ultimii ani în acelaşi hal în care a fost vânturat “tranziţie” începând cu 1990; nu cred să-i fi rămas vreo gaură astupată sau vreo semnificaţie clară imprimată în conştiinţa publică; dacă vă întreb ce-i aia pariez c-o să obţin minim 5 răspunsuri diferite. Ei bine, totuşi descentralizarea este opusul centralismului, iar de aici începe totul.

Spre exemplu, se “descentralizează” administrativ spitale, în sensul că ele sunt atribuite administraţiilor locale; fără însă a aloca şi vreo sumă pentru chestia asta, doar pe principiul “spălaţi-vă pe cap cu ele”. De fapt, de facto, cred că singura chestie care încă e legată de centru a rămas şi cea mai importantă: fondurile. Banii. Traseul valorilor este unul singur: spre Bucureşti. Ei decid unde se fac autostrăzi, ce drumuri sunt prioritare, că are sens să construim săli de sport în Pizdeea de Nord şi-n Adunaţii din Deal, chestii d-astea fine de spălat banii; vă explică Tolo mai multe şi mai variate. E absolut normal să avem Autostrada Soarelui, nu-i pasă nimănui că se pierd investiţii străine pe lipsa de infrastructură.

Da’ ştiţi povestea, nu e cazul să facem pe-aici pomelnicul păcatelor politicii. Îs multe şi ştiute.

Să revenim la stăpâni, că ăia ni-s dragi. S-a murit la revoluţie, da? Pentru chestii mai bune, chit că nu ştiau oamenii pe-atunci prea clar ce ne va trebui peste 20 de ani; iată, căldură şi lumină avem de bine de rău, cu puţină muncă. Aşa că trebuie să ştim noi pentru noi ce vrem, şi aici intervine inteligenţa colectivă. Am arătat mai sus că a ne căuta alt stăpân nu are rost, dacă insistaţi vă trimit la Aristotel şi povestea lui despre cum a fi sclav înseamnă a nu trăi după cum doreşti. Sigur, pare nobil să-ţi doreşti pe cineva “care să-i pună la muncă pe români”, asta până realizezi că şi vita din jug e fix în situaţia asta, pusă la muncă pentru că altfel păştea degeaba toată ziulica.

Ştiu, e mai uşor să cerem altora să ne rezolve problemele. It’s always easier. Vă mai spun şi fabula despre calul înşeuat de om pentru a colabora contra lupului? E ciudat totuşi, sunt sute şi mii de oameni pe internet care par să realizeze unde-i buba, că românu-i leneş şi că ar trebui să creăm nişte sisteme de valori reale. Ei există, îi vezi lăsând sfios comentarii pe bloguri, la articolele de presă şi pe unde mai apucă ei. Tot timpul a existat şi există încă senzaţia asta, acel feeling că dacă ne străduim puţin ca popor am reuşi să ieşim din groapă prin puterile proprii, prin noi înşine. Da’ e o distanţă uriaşă între ce credem şi realitate, între speranţe şi rezultate; vezi numai LDIR şi Lecturi Urbane, efecte minime după sforţări disproporţionate. Undeva e o ruptură, ba nu ştim să transmitem mesaje, ba destinatarul e prea prost ca să priceapă .. cert este că ceva nu face clic. Şi nimeni nu-şi asumă chestia asta.

Vorba unui personaj din Coach Carter ..

– (principal) Your intentions are good, Mr. Carter, but your methods are a bit extreme.
– (cont.) You painted an extreme picture. No one expects them to graduate… no one expects them to go to college.
– (cont.) So you take away basketball… the one area of their lives where they have some success?

– (coach) Yes, ma’am.

– And you challenge them academically?

– Yes, ma’am.

– And what if they fail?

– Then we’ve failed.

Cam aşa .We all fail. Ori ne asumăm răspunderea ori ne dăm demisia din Europa. Dacă prin “a asuma răspunderea” înseamnă ca fiecare să devină educator de ocazie, asta facem. Gunoieri de ocazie, scriitori de ocazie, cetăţeni de ocazie. Nimănui nu-i va păsa peste 30 de ani că n-am avut cu cine sau cu ce, că n-am ştiut de unde să începem şi că am fi preferat să ne conducă nemţii sau ruşii.