Deci nu. Sau, de fapt, da.

Hai să vă citez dintr-un confuz: (care nu primeşte link, vizată e ideea nu omul)

Vă căcaţi pe voi că Păunescu e Marele Porc şi a cântat în strună comuniştilor.

Nu contează! E omul care a strâns mii de oameni pe stadioane şi în case de cultură, oameni pe care i-a hrănit cu artă.

În orice univers normal, faptul că scrii poezii şi pro şi contra unui regim/dictator s-ar numi că eşti o lepră cu două feţe. În universul de mai sus, nu. Contează că eşti Artist!

E omul care, timp de 12 ani, a ţinut în picioare Cenaclul Flacăra, din care s-a născut istoria culturală contemporană românească. De la Tudor Gheorghe la colindele lui Hruşcă (pe care le ascultaţi iarnă de iarnă, nu vă trageţi pe cur), de la Nicu Alifantis la acel Pittiş pe care-l plângeţi de trei ani, toţi au început să existe datorită lui.

Băi, nu ştiu voi, dar eu aş fi preferat să nu-l avem pe Tudor Gheorghe dacă asta ar fi însemnat revoluţia să vină cu 10 ani mai repede. Serios. Imaginaţi-vă că sunteţi păpuşarul şi că Băunescu e marioneta voastră: îl puneţi să ceară poporului să se răscoale, adio Alifantis şi adio Ceauşescu. L-aţi arunca la gunoiul istoriei pe Pittiş dacă asta ar da jos cizmarul? Mama care-a trăit vremurile alea aprobă afirmativ şi cu trei mâini.

Nu, Adrian nu “era un pion prea mic”. Era poetul de curte al lui Ceauşescu, ceea ce înseamnă în orice univers normal că s-a dezonorat până la măduva osului având în vedere precedentul Analfabeţii. Ultimul tren – anul publicării, 1979, în loc de revoluţie ne-a dat o poezie; să nu-i beleşti memoria? Alţi oameni de cultură care au îndrăznit infinit mai puţin au sfârşit în puşcării şi la muncă silnică; ăsta va sfârşi la 20 de ani după revoluţie, nelinşat, neatins, ba chiar cu influenţă pentru a-şi scăpa nevasta din diversele belele în care intră. Bine-mersi.

Băi frate, că mi se ridică părul pe spate (deşi n-am aşa ceva) – cum era cu Eminescu şi poezia lui, scrisoarea a treia, că totul duşman ţi-este, râul, ramul? Asta tre’ să simtă un dictator, asupritor, cotropitor. Să simtă că nu-l suportă pământul, darmite oamenii, că toţi lucrează pentru el în scârbă şi cu biciul pe spinare, să doarmă cu teama că şi gărzile de corp i-ar lua gâtul. Cum era bancul ăla trist, în care Bulă vedea ogorul patriei ca pe “o câmpie cu ceva albăstrele şi 22 de milioane de lăcrămioare”? No, Adriane, ai fost o albăstrea cu succes, rupeţi-ai tulpina odată.

Deci nu.

N-o să mă piş pe mormântul lui Adrian Băunescu, nici la propriu nici la figurat. În fond n-am trăit vremurile. Da’ permiteţi să râd, să râd ca un maniac, ca un diavol? Dac-aş fi practicant ortodox m-aş bucura că ăsta sigur merge în iad. Cum nu sunt, mă rezum la a mă bucura că va fi un lingău mai puţin pe pământul ăsta.

Da, nu v-a plăcut orientarea lui politică. Nici mie. Dar, în numele a ceea ce a fost, dincolo de asta, vă rog eu: nu vă pişaţi pe sicriul lui, nici acum, nici după ce o să îl ocupe. Nu se face.

Ha ha, ce gay spus, “orientarea politică”. Nu există aşa ceva, într-o dictatură eşti pro sau contra, întreabă-i pe cenzori dacă stăteau să numere subtilităţile. Băunescu cum a fost, contra? Poetul de curte, ştiu, rezista prin cultură. Mama nu aprobă. Mom doesn’t like bullshit.

E o listă întreagă de astfel de lepre, foste cadre, foşti oameni cu influenţă care în mii de momente oportune ar fi putut curma suferinţa a milioane de oameni, ar fi putut măcar pune presiune, arăta cizmarului că lucrurile sunt rele. Sper ca în 10 ani să pot să am motiv de trecere prin Bucureşti: mormintele lor, parcă mă trece totuşi …