Sistemul şi noi

Pauza pe care am luat-o nu este benevolă. Pe de altă parte, nici forţată de cauze externe, în afara controlului meu. Explicaţia e una simplă: ultimele săptămâni le-am dedicat cititului de carte, filmelor şi unei răceli, în această ordine. Ei bine, reglajul meu intern a suferit o dare peste cap; am introdus noi valori şi concepte, chestii suficient de largi încât să ceară procesare extensivă. Sigur, am idei -şi un număr mărişor de ciorne (drafts)- dar nu mă simt capabil să abordez nici o temă: pur şi simplu nu am asimilat încă, şi nu-mi place să “scuip” chestii mestecate pe jumătate.

Pariez că nu vă interesa asta. Însă e un exemplu relativ ok pentru ce s-a întâmplat cu România în ultimii 20 de ani.

Să esplic.

Cortina de fier a reprezentat pentru unii o barieră fizică, un puternic “pe aici nu se trece”, coşmarul de a fi prins fizic în iad. Dar a mai fost ceva pe lângă: a fost coşmarul unei vieţi de mucava, ciuntite spiritual, preprocesată şi filtrată prin cenzură înainte de a ajunge la mase. În acest sens, şocul primit în 1989 a fost unul mental: deschiderea graniţelor nu a reprezentat  doar un flux de români plecând întrotro vedeau cu ochii, ci şi un influx de bunuri venite din străinătate.

Poate vă amintiţi cum în anii ăia de după comunism un simplu catalog cu ciorapi de damă de dincolo reprezenta material de labă, în lipsă de alte pornoşaguri. Poate vă amintiţi cum primele francize McDonalds au provocat cozi interminabile, venind lumea ca la urs. Cum într-o vreme simplul statut de a a avea telefon mobil era asimilabil lui a fi patron. Eu n-am uitat, şi n-o să uit niciodată sper; o să port mereu cu mine lecţia asta a începuturilor, a şocului cultural primit de România prin simpla deschidere comercială.

Ni se pare normal să avem calculatoare şi telefoane mobile, maşini şi străzi asfaltate, iluminat stradal şi parcuri multe pentru copii. Doar că n-a fost mereu aşa, avem chestiile astea pentru că undeva în adâncime s-a produs o schimbare: românul mediu munceşte mai eficient, cu unelte mai performante, creând produse care chiar aduc valoare. Sigur, nu facem noi mare lucru, în unele oraşe producem anvelope, în altele maşini ieftine, alţii produs curele de trasminie şi alţii plăci integrate. Dar se produce ceva vandabil şi prin urmare beneficiem de o cantitate de plusvaloare pe care acum 10 ani nu o visam.

Problema noastră este că am suferit un şoc sistemic. Încă trăiesc pensionari care au prins foamete generalizată şi construirea comunismului. Ei pun viaţa în perspectivă foarte uşor, un deceniu în care ne-a mers acceptabil, un deceniu de tranziţie oribil şi alte 5-8 decenii negre; statistic vorbind, ei trebuie să vadă lucrurile în negru. Nu doar ei, trăiesc încă părinţii noştri, şi nici ei nu pot spune la 30-60 de ani că le-a mers prea bine în viaţă. Practic toată lumea în afara generaţiei oarbe (<20) trăieşte încă cu frânturi de comunism în minte şi suflet, cu temeri neexprimate şi bucăţi de istorie neelucidate; iar generaţia oarbă nu are problemele astea pentru că nu-i pasă.

Ne-am adaptat şocului sistemic aşa cum am putut şi noi; am îmbrăcat urgent haina de consumatori şi am cumpărat în draci tot felul de zdrăngănele lucioase; consumerismul ne-a tentat şi noi am dat din cap cu poftă cum că vreau şi d-asta, mami – terenuri la suprapreţ, chirii imense, petreceri luxoase în fostele cartiere mărginaşe ale oraşelor, unde acum 10 ani trona mizeria. Am primit lecţia şi acum dăm extemporalul. Iar în timp ce unii îşi pun ştreangul de gât, alţii muncesc cuminţi la cauciuciri, curele de transmisie şi plăci integrate. Nu-i dracul aşa de negru pe cât pare. În fond până şi japonezii, cunoscuţi pentru tehnologia ce ne-o exportă – sunt tot rezervaţi financiar şi tot austeri din tată-n fiu, chit că ar avea motive mult mai mari să risipească banii în jur.

În fond, ăsta este de altfel şi singurul şoc de care mă tem în realitate. Românul ştie să economisească, iar dacă-i pui biciul în spinare poate chiar munceşte. Dar restul şocului vine pe filieră culturală, deschiderea către necunoscut, presiunea pe viaţa de familie datorată muncii, sistematizarea vieţilor personale până la punctul în care facem clic şi devenim nişte simple automate păstorite pe drumul luminos al globalismului. Nu-s alarmist, nu am treabă cu agenturili străine, cu francmasonii sau cu Uniunea Europeană.

Nu. Nici nu-i nevoie de aşa ceva, de o conspiraţie împotriva noastră. Doar că presiunea tehnologizării impune un preţ, iar eficienţa n-a fost punctul nostru forte mai niciodată, istoric vorbind. Iar cum economia ne ghidează şi unde n-am vrea, previziunea este sumbră. Ar fi nevoie de o imensă forţă spirituală pentru a ne opune dezumanizării produse de mecanică – şi nu sunt sigur că avem aşa ceva. Avem? Vârfuri, valori, puterea de a le preţui dincolo de bani?

Aud.