Exprimare liberă

.. liberă, ating şi rup coarda sensibilă
(Paraziţii)

Puteam la fel de bine să vă dau un citat din vreun gagiu d-ăla uber-cunoscut, să povestim de pe poziţii intelectual-superioare. Da’ ar fi cam manelist gestul, nu credeţi? Să derulăm încet.

Aţi văzut V for Vendetta? E ceva film despre totalitarism, opresiune şi alte alea, chestii despre care ne place să aflăm din filme şi documentare dar pe care unii le-au uitat sau nu le-au trăit niciodată. Ei, undeva prin film apare replica următoare:

Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth.

His hope was to remind the world that fairness, justice, and freedom are more than words, they are perspectives.

În traducere: cuvântul dă corp semnificaţiei, iar dacă ascultăm atent ne poate revela adevărul. Libertatea, dreptatea şi echitatea nu sunt doar cuvinte, ci perspective.

Sunt sigur că ştiaţi toate chestiile astea. Probabil vă scărpinaţi alene în bărbie întrebându-vă unde mama dracului vreau să ajung cu platitudinile. E drept, îs platitudini, dar adeseori dracul se ascunde în detalii. Şi anume ratăm monumental, ratăm să observăm că exprimarea e singurul bun pe care îl avem la purtător şi pe care refuzăm să-l folosim, cu obstinaţie.

A vorbi este echivalent cu a enunţa o stare de fapt. Orice vânzător ştie că o imagine bună şi neatacată este calea uşoară către succes; dacă nimeni nu zice “de rău” şi există câţiva clienţi entuziaşti care să spună “de bine” … reţeta e gata. De asta în orice ţară civilizată ţi se sting doleanţele legate de produsele deja-cumpărate cât de poate de repede: nu apuci să comentezi, nu apuci să faci vâlvă. Orice politician ştie că dacă vorbeşte suficient de des despre un subiect, are şansa ca publicul să accepte ce spune el ca adevăr (chiar dacă-i minciună sfruntată). În general cine vorbeşte e ca ăla care şi-a cumpărat bilet la loto: are şansa să câştige în faţa celui care a stat “pe fundul lui”.

Ei, ajunşi aici hai să mai vorbim puţin despre agora. Nu aia de pe internet, ci aia de pe stradă. Agora e locul ăla unde se spun lucruri, estem? Se spun de toate, se strigă păsuri, se înfruntă ideologii. Politicul nu poate funcţiona decât pe bază de feedback, se oferă mai multe soluţii la problemele exprimate, iar votul X anulează votul Y până se decide care soluţie este mai agreată. Problema inversă este că tăcerea nu-i soluţie; tăcând rămâi într-o stare de disperare surdă, mii şi milioane de oameni suferă crezând că-s singuri şi că nu-i poate auzi nimeni. Apoi aşa-i, nu te aude nimeni dacă taci.

Tangenţial, nu sunt soluţii politice acele planuri care includ acceptarea unor restrângeri. Vă facem drumuri dacă ignoraţi că n-aveţi apă caldă? Hai sictir. Ajutăm bătrânii dar omorâm firmele sub taxe? Căca-m-aş pe capul tău. Încurajăm exporturile dar vă prefaceţi că nu vedeţi contractele cu statul date pe sub mână? Mori, bă. Cam asta ar spera orice guvernare formată din oameni laşi şi slabi, să nu vedem că nu-s în stare, iar dacă vedem să tăcem în schimbul unor mici beneficii. Şi guvernările de genul ăsta sunt îngropate constant de oamenii dispuşi să muncească dar nedispuşi să-şi vadă futută direcţia de nişte lepre.

Apropo de exprimare, canalele de comunicaţie credeţi că-s date din ceruri? Că a coborât Iisus din ceruri şi a creat Ziarul? Că el dă aprobarea pentru fiecare televiziune? În focul revoluţionar, pe 23 decembrie 1989 a ieşit Clujul Liber, ziar scos de nişte tipografi ce riscau totul din partea miliţiei dacă erau prinşi, imprimând pe fondul de hârtie destinat ziarului Făclia. Aşa se naşte libertatea, se smulge şi nu se cere miorlăit. Canalele de comunicare sunt un creat, rezultatul muncii acelora care uneori pun libertatea personală mai sus decât securitatea lor sau confortul lor. De asta pufnesc arogant blogerii ori de câte ori se discută despre canalele de comunicare murdărite (tainted) şi care mai degrabă dezinformează: pentru că ei sunt liberi, pentru ei internetul e casă şi aici scriu fără un CNA sau vreun tip cu ochi albaştri care să privească peste umăr.

Astea două mecanisme, vorbitul în agora şi exprimarea prin presă sunt minimul necesar pentru a ne asigura că măcar vedem problemele dacă nu le şi corectăm. Da’ măcar să ştim fiecare pe ce teren păşim, ce capcane ne aşteaptă, ce probleme sunt de înfruntat. Există un status-quo, cutumele încetăţenite şi obiceiurile formate deja; ştim din experienţă că schimbarea nu vine odată cu simpla modificare a legii, vechile obiceiuri mor greu; am avut ocazia să învăţăm asta şi după ’89, şi după aderarea la UE. Vorbirea cu curaj în Agora nu reprezintă decât primul pas pe calea schimbării, şi e un pas atât de mic încât nu ne permitem să renunţăm la el. Şi Agora aia-i peste tot, pe stradă, în cutia poştală, la job sau pe blog. Mereu. Fiecare moment e un moment de revoluţie, şi fiecare tăcere e o revoluţie ratată. Spor.

Ei bine, ăsta trebuia să fie un articol cu urări şi alte dulcegării de sărbători. Trebuia să vă urez sănătate, fericire şi tot ce vă doriţi voi. Da’ uite că în schimb nu vă urez decât exprimare liberă. S-aveţi, şi dacă n-aveţi să vă faceţi; restul vin ele cumva. Hai cu 2011 :)