Poduri

Imaginare, desigur.

Am vreo doi prieteni care mă freacă la ridiche constant cu lipsa lor de compasiune pentru trendul multi-kulti şi care-mi tot dau peste bot când încep să virez excesiv spre limba engleză. Cum io-s genul de om greu de urnit … o vreme i-am ignorat, o vreme i-am ignorat activ, apoi i-am trimis la dracu’ şi acum peste luni şi ani mi-au dat de gândit. Puţin.

Am petrecut 4 ani de liceu construind poduri între limba lui Shakespeare şi limba lui Eminescu. Mă rog, nu la standardele alea, dar orişicât. Ştiţi bineînţeles că nu poţi deduce sensul expresiei “to pay up” doar alăturând sensurile de dicţionar ale cuvintelor. Ştiţi că o casă burns up as it burns down? Patru ani nenorociţi am tocat la vocabular de mi-a ieşit pe urechi. Bineînţeles, o bună parte mi-a ieşit din memoria activă deja, dar să nu divagăm.

Nu voi începe de mâine să vorbesc exclusiv în limba română, LOL, ROFL. Dar m-am gândit la tot efortul depus în construirea de poduri şi mi-am dat seama că el este poate singurul efort legitim pe care are sens să-l depunem dacă tot ne chinuim să învăţăm o limbă străină. Unii căpşunari de-ai noştri reveneau în ţară după o cursă în Spania/Italia cu vocabularul hărtănit, ciopârţit de contactul cu o altă limbă latină. Veneau înapoi nemaiştiind să se exprime în limba lor natală, atât de puternic fiind efectul unei alte limbi romanice. Copiii de prin Banat care învaţă germană la şcoală ajung să se exprime într-un hibrid local, în majoritate românesc însă cu bune petice de nemţească sau măcar dialect şvab. E normal.

Lipsa normalităţii apare acolo unde cunoştinţele sunt divergente. Nu-mi pare ok să ştii să spui voucher da’ dacă te întreb repede să nu ştii că el e un căcat de cupon. Mi se pare puţin trist să împrumuţi termenii direct fără să le cauţi o îmbinare în limba ta (fetelor, la păsăreasca voastră beauty privesc). Măcar unii mai ştiu încă ce-i arborele cotit şi ce-s platanele din hard-disk, deşi măgarii de la TV tot insistă că la fotbal avem goalkeeperi în loc de portari. Măcar balonul rămâne rotund. Pe de altă parte, EuropaFM insistă cu o reclamă care frizează prostia: “evadeaza intr-un city break si descopera orase unice; Bucurestiul este doar unul dintre ele“. Băi, io ştiu engleză, da’ nu ştiu ce-i aia city break. Pariem că un procent însemnat din ascultătorii lor nu ştiu ce-i aia? Succesuri, bă.

În fond cred că am de gând să mă piş cu boltă pe toată generaţia care a învăţat din filmele cu Dallas să spună yes, no şi I’m sorry. Poate cu puţină indulgenţă şi pe generaţia care a învăţat de la Tom şi Jerry sau alte animaţii. La ce foloseşte? Pentru fiecare român care pleacă “dincolo” sunt zeci de mii de români care ştiu engleză rudimentar însă nu ştiu denumi corect în română organele interne ale corpului propriu, nu au minime noţiuni despre termenii politicii şi nu ştiu părţile de vorbire. Hai, vă desfid, enumeraţi-le din cap – substantiv, adjectiv, adverb .. restul? Generaţiile care au “învăţat” la TV nu-s foarte diferite de hipstării moderni, jupuind aparenţele de pe o cultură pentru a se împăuna cu ele. V-aţi întrebat vreodată de ce tot apar sloganuri cu “vrem o ţară ca afară“? Iată aici explicaţia. Lor li se pare că este de ajuns să tropăi puţin şi se schimbă lucrurile. Dă-mi un click pe Facebook la Causes, salvăm Japonia astfel.

Revenind.

Podurile între limbi şi culturi sunt greu de construit tocmai pentru că există discrepanţe în realitate. În special când discutăm despre ţări mai puţin dezvoltate precum a noastră, spaţii întregi de simboluri şi obiecte conceptuale ne sunt străine. Au japonezii “sfertul academic”? Mă foarte îndoiesc că le este măcar necesar. Avem noi “stiff upper lip”? Ce glumă bună .. noi spălăm rufele în public, ca şi italienii. Tocmai asta-i frumuseţea, să redai în limba ta un lucru care-ţi este structural străin, să construieşti o punte astfel încât să ai acces la obiectele culturale cu care jonglează englezul sau neamţul. Vorbitul limbii este prima condiţie, fluenţa în a folosi măcar simbolul şi apoi poate vine şi înţelegerea lui cu timpul.

Apropo de chestiune, iată o discuţie să zicem ontopic cu o blogeriţă numită şi Ioana:

Prin urmare eu mi-am format un obicei foarte drăguţ: când aud pe cineva vorbind în engleză îl rog să-mi traducă un cuvânt acolo, dacă nu toată fraza. Probabil comportament de trol, a face pe prostu’ când tu de fapt nu eşti. Da’ aţi rămâne uimiţi ce priviri pierdute trezeşte o cerinţă să zicem banală. Similar, am început vag să evit limba engleză acolo unde n-aş şti la rândul meu să traduc. Cum traduci “oops”? Românii l-au cam preluat nemestecat, doar adaptat fonetic puţin ( “ups” ) *.

Practic ăsta este pasul hotărâtor, diferenţa între copilaşii ce stau pe marginea bazinului şi adolescenţii care au sărit în bazin. Pasul este să nu doar ştii termenii (i.e. cuvintele) ci şi să fii confortabil în ambele direcţii. Din partea mea tot românu’ este liber a vorbi în ce limbă a pământului doreşte. Doar să fie capabil să traducă.

Se poate?

~~~~~~~~

* se poate traduce prin “iui/juu”, prin “vai”, prin “hopa” sau prin “la naiba” dacă este în contextul acela

** meta-referinţă: linkul de mai sus este către un blog în limba engleză; vă descurcaţi? :D