Banii şi valoarea

Hai să începem de la căpşunari. Mai ţineţi minte ce priviri de dezgust primeau la începuturi? Hă hă, uite şi la ratatu’ ăla, a ajuns să culeagă castraveţi în Spania, hă hă ce lacom îi el. Dup-aia a început lumea să se prindă că ăla de adună castraveţi vine acasă cu un purcoi de bani, şi ia ochii tuturor fraierilor, razant, lejer, fără efort. Hă hă, ce români rataţi sunteţi voi, hă hă aţi stat acasă, hă hă mă-ta tot la troacă se spală? Restul e deja istorie contemporană, cu părinţi plecaţi să muncească pentru copii şi proşti plecaţi să muncească pentru două săptămâni de spart banii în club.

În mod normal banii reprezintă valoarea cuiva. Da, priviţi voi câş, dar ăsta-i adevărul: ăla care are bani, presupunând că-s ai lui (nu furaţi, nu moşteniţi), are valoare. Manelistic dacă vreţi. Între Ghiţă care câştigă 25 ron pe zi la cules de mere în România şi Matei care câştigă câteva zeci de euro pe zi la cules de mere în Spania, al doilea e mai bun. Pentru că a făcut alegerea corectă, şi-a asumat un risc la plecare şi reuşeşte să câştige mai mult decât Ghiţă. Nu putem niciodată subestima lucrul ăsta: potenţialul unui om de a face alegeri corecte şi de a trăi cu consecinţele alegerilor proprii. Unii acumulează pe timp de creştere şi apoi cumpără la preţ de nimic pe timp de criză: sunt oamenii mai inteligenţi, care ştiu a-şi controla pulsiunile şi sunt capabili de a-şi struni pornirile naturale.

Sigur, banul nu reprezintă decât un potenţial nevalorificat încă. În deşert nu vă folosesc banii, v-aţi vinde averea pe o bărdacă cu apă; prins în viscol pe munte, v-aţi promite toţi banii celui care vă poate scoate de acolo viu. Pe scurt banul şi restul bunurilor sunt nişte valori doar dacă vă aflaţi în controlul mediului înconjurător şi ştiţi să profitaţi de el. Dacă sunteţi prins la strâmtoare, banul nu valorează nimic. Undeva între aceste extreme pendulăm mereu, între confortul dat şi exoticul riscului de a ieşi să faci comerţ. Dacă vreţi un exemplu, luaţi oraşul Dubrovnik din Croaţia: situat pe malul Adriaticii, fondat în secolul VII, futut constant de Veneţia şi de turci, a rezistat ca oraş independent până la ocuparea lui de către francezi în 1806. Cum a supravieţuit? Prin comerţ, un biet orăşel de câteva zeci de mii de locuitori.

Poate de asta a durat aproape 20 de ani traseul dintre România gri şi România modernă: pentru că atunci, în 1990, nu ştia nici dracu cum funcţionează fluxurile sau comerţul. Să ne amintim doar că o vreme s-a mers cu preţuri duale la cumpărarea şi vânzarea dolarului, pentru a atenua şocul sistemic produs românilor de duritatea mediului înconjurător – aceea că mai nimeni nu cumpăra de la noi, în schimb noi importam în draci. Diverşi cretini congenitali cred până în ziua de astăzi că există conspiraţii contra românilor, entităţi care ne doresc subjugaţi comercial. Vă amintiţi ce bătălie era pe blugii turceşti? Şi mai apoi pe decoraţiunile interioare Neckermann? Rând pe rând au venit tehnologiile noi şi în România, de la frigidere la maşini de spălat automate, de la cuptoare cu microunde la dvd-playere şi centrale termice. Asta şi este frumuseţea comerţului: nu trebuie să te tragă nimeni de funie, bagi singur capul în laţ, te vrăjeşti singur. Ar fi avut Uniunea Europeană nevoie să ne accepte în 2007, când noi cumpăram din Europa tot ce puteam? Haida-de.

Lecţia dureroasă încă nu sunt sigur că am învăţat-o, totuşi: posesia bunurilor nu asigură fericirea sau mulţumirea. Fericirea este ca o secreţie naturală, ori o ai ori nu; n-o poţi cumpăra. Confortul este un paleativ pentru fericire, totuşi: măcar corpul se simte bine, dacă mintea nu. Problema confortului este, desigur, că trebuie întreţinut; cafetierele se strică, maşina se cere dusă în revizie, calculatorul trebuie curăţat de praf din când în când. Vom învăţa şi lecţia asta pe măsură ce scade cantitatea de bani disponibilă pentru noi investiţii, rămânându-ne să tot reparăm la chestiile vechi ca un Sisif tălâmb.

Să revenim un minut la căpşunarii noştri. Au avut bani, i-au tocat, au futut direcţia copiilor lor lăsându-i de izbelişte în mâna bunicilor şi a şcolii. Avem acum nişte oameni vag mai bogaţi şi nişte copii relativ mai proşti decât acum o generaţie. Cu ce ne-am ales? Cu învăţătura de minte, lucrul poate cel mai de preţ din toate. Am învăţat că degeaba ai bani dacă se sinucide al’ mic de la droguri şi fata se fute prin birturi pentru că e mai excitant decât şcoala. Degeaba ai bani dacă îi cheltui în o lună de petreceri; degeaba te plac străinii dar familia nu te mai iubeşte, eşti un intrus acasă la tine. Sper eu că s-a învăţat şi lecţia că prietenii care-ţi sug pula când ai bani te urăsc când n-ai. Poate învăţăm şi durerea gajului, a vinderii pe nimic a bunurilor de preţ, cel mai important lucru: că acumularea o faci strict liniar, dar devalorizarea se întâmplă adeseori logaritmic, iar dacă n-ai noroc se întâmplă chiar exponenţial.

Banii sunt singura valoare pe care o poţi ţine în mână. Şi de asta, sunt de cel mai puţin preţ în comparaţie cu restul.