Dragan Petricevici

Nici nu ştiu cum să încep. A fost odată un om, aşa începeam mai demult, a fost odată un sârb care a venit pe Bega şi ne-a adus Baschetul cu literă mare. Nu doar baschetul. Ne-a adus ceea ce ne lipsea dintotdeuna: determinarea, spiritul de sacrificiu, lupta, îndârjirea, spiritul de echipă şi preţuirea pentru valorile adevărate. Ne-a arătat cum trebuie să fie sportul.

Dragan Petricevici nu mai este antrenorul echipei ce mai anul trecut câştiga Cupa României. Un milion de lucruri merită spuse, însă în ce ordine? Cum poţi să-i faci dreptate acestui om?

A antrenat 4 ani echipa de baschet a Timişoarei. A dus-o sus, cât mai sus, cu jucători fără nume. A jucat semifinala campionatului în 2009. A luat Cupa în 2010. A oferit an de an şi meci de meci spectacol pe parchetul Sălii Olimpia. N-a fost de ajuns. A condus la trofee toate echipele pe care le-a antrenat în România. N-a fost de ajuns acum.

An de an, a dat cu basca de pământ şi a vrut să renunţe la echipa noastră. An de an i s-a futut direcţia pe cale administrativă. Mai mereu s-a întârziat cu plata salariilor către jucători. Niciodată nu am auzit un oficial al clubului – în 4 ani! – să iasă în faţă şi să spună că este mândru de antrenor; când au vorbit, s-au rezumat sec la a enunţa că “am rezolvat problemele“. An de an, normalitatea a fost o problemă ce trebuia rezolvată, nu ceva firesc; de fiecare dată Dragan şi-a călcat pe inimă şi a stat alături de noi. E ceva. E mai timişorean decât mulţi alţii, acest sârb.

Anul ăsta am dat-o în bară. Jucătorii de bază au fost extenuaţi dincolo de imaginabil la finele lui 2010. Când s-a încheiat sezonul, nu ştiam dacă vom mai avea echipă. Când totul s-a terminat, cei mai buni jucători au plecat unde au văzut cu ochii. Dragan a stat. El a stat şi a aşteptat un ajutor promis în ceasul al treişpelea de către politicieni, CLT şi CJT. Au venit bani abia când alte echipe terminau pregătirea. N-am transferat jucători buni, fiind cunoscuţi ca având probleme cu plăţile. Nu ţi-ar fi ruşine, Adrian Vermeşan? Valentin Moldovan, se aude? De 5 ani futeţi muşte prin birouri, încercând să scăpaţi de omul care vă pune în lumină caracterul. Vreau să aud o declaraţie de la voi, o declaraţie în genunchi în faţa publicului: vreau să vă aud cerând iertare. Iertare pentru nervii făcuţi, pentru nedreptatea comisă, pentru existenţa voastră. Nu există cale de întoarcere. Cât timp avem astfel de oameni în organigramă, orice efort pecuniar e degeaba.

Dragan a stat cu noi sezonul ăsta, dorit fiind de tribună. N-a reuşit să facă mare lucru. Am ajuns ciuca bătăilor, fără jucători buni şi fără pregătire fizică acceptabilă. Totuşi recent la un meci cu Miercurea Ciuc am fost peste 1000 de oameni la Sala Olimpia. Asta n-au înţeles niciodată leprele şi sugativele din conducerea clubului. Nu-i vorba de rezultate, e vorba de atitudine. Am ajuns pe locul 10 şi jucăm oribil de un an întreg, iar în tribune iau loc 1000 de oameni. Se aude, curvelor? După un sezon întreg în care am jucat fără direcţie şi fără claritate, noi încă-l susţinem pe Dragan. Noi. Miile alea de oameni care acum un an aplaudau jertfa echipei. Miile de oameni care i-au fluierat şi huiduit fără şovăială pe oamenii politici ce veniseră în ceasul 13 să facă băi de mulţime în 2010.

Marţi, 22 martie 2011, antrenorul nostru a fost eliberat din funcţie. “Pentru rezultate proaste“, spune mizeria umană de Moldovan. Băi, fierbe sângele în mine când aud cu câtă neruşinare poate vorbi omul ăsta. Tâmpesc când văd că tac, toţi tac, unul n-are măcar curajul mafiotului să stea în paştele mă-sii drept şi să spună cinstit că e şi vina lui. Şopârle fără pic de coloană vertebrală, scuipa-v-aş în gât. S-a apelat la jocuri de culise anul ăsta, doar pentru ca pizdele administrative să nu recunoască eşecul complet. N-am destule adjective să descriu scârba şi greaţa pe care mi le provoacă toţi oamenii care au conspirat la situaţia de faţă. Oamenii care s-au complăcut, oamenii care au acceptat aşteptarea, oamenii care au tăcut vinovat. Nu îi ştiu pe nume, şi în fond istoria nu reţine căcaţii. Le-aş ura să se pişe sânge, dar n-au aşa ceva în vene. Au mâl.

.. Am fost cam 50 de oameni marţi să ne luăm rămas-bun de la Dragan. Acasă la el, pentru că la antrenament nu se poate prezenta. Dar am fost acasă la el, şi a coborât pentru a spune câteva chestii. A spus, şi ar mai fi spus de toate, dar în fond multe nici nu mai contau. A ţinut în el, cum face de ani buni, adunând de pe jos bucăţelele rupte şi construindu-şi viaţa. Multe din vorbele lui vor rămâne nespuse; ele nu contează urechilor ce n-au fost acolo.

Dar poate merită reamintit un detaliu – că omul acesta a plecat de acasă dintr-un Sarajevo măcinat de război, la 22 de ani. A plecat atunci cu sufletul greu şi a purtat cu el sâmburele ăsta al luptei pentru dreptate, pentru viitor, în unitate şi nu în individualism. A insistat aproape de lacrimi că noi trebuie să fim lângă echipă, indiferent că va fi el sau altul pe bancă. Să fim lângă echipă şi să fim pentru oraş. Pentru el, Timişoara seamănă cu oraşul natal, e a doua casă. Chiar plecat de la echipă, probabil se stabili aici, între noi. Sunt deja 16 ani de când se preumblă prin România …

Şi a mai spus ceva. Un lucru micuţ, pe care-l vom purta după noi ca pe un sâmbure al speranţei. Spunea aşa:

Spiritul Timişoarei nu se învaţă. Ori îl simţi ori nu.

.. eu ce pot să mai adaug după el?

Mulţumesc, Dragan. Mulţumim, Dragan. În numele Timişoarei, mulţumim. Te vom aştepta mereu Acasă.