Crescendo şi final

Probabil cel mai simplu tip de articol pe care-l poate scrie cineva este un articol de opinie. Avem toţi o opinie, nu? Iar dacă n-avem, facem.

Ei bine, o problemă a articolelor de opinie (pe bloguri) este că sunt scrise de cineva necalificat să-şi dea cu părerea. Un jurnalist petrece 5 ani pentru a obţine licenţă şi master, apoi învaţă toată viaţa termenii şi dedesupturile specializării lui, care-o fi aia (economie, sport, ..). Un articol scris de un şacal bătrân este oricând mai bine făcut decât un articol scris pe aceeaşi temă de un tânăr. Chiar dacă amândoi au aceleaşi date, bătrânul are în tolbă nişte experienţă în a şti la ce să se uite şi are în tolbă nişte exerciţiu în a aşterne rândurile frumos. Blogerul mediu în ce-i specializat? În mai nimic.

Ar fi totuşi nesărat să discutăm în gol, prin urmare să facem un studiu de caz pe articolul “Au românii talent?” scris de Marian Dorobanţu. Nu am nimic cu omul, n-am nici cea mai vagă idee cine este el, mi-am notat doar articolul pentru că-mi foloseşte expunerii.

După cum probabil intuiţi de la titlu, are de-a face cu emisiunea omonimă “Românii au talent” ce s-a încheiat recent. Să-i dăm omului cuvântul:

.. am observat ca pe foarte multe posturi se discuta despre castigatorul de la Romanii au talent

Ar fi bine dacă doar atât, însă …

La un moment dat chiar si Traistariu, privighetoarea gay a muzicii romanesti, isi dadea cu parerea cum ca cine, ce si in ce fel trebuia sa castige.Cum asta n-ar fi fost suficient, incepe si sor-mea sa-mi explice scandalu’ cu pricina de parca 90% din tweet-urile de luni seara erau despre altceva.

Ok, deci problema autorului este legată de volumul de atenţie primit de către emisiunea lu’ peşte.

Ideea-i urmatoarea: asta-i o emisiune de divertisment, o urmaresti, razi si te duci sa te culci. Corectitudinea alegerii castigatorului n-ar trebui sa fie o problema nationala.

După expoziţiune ni s-a dat rapid şi intriga, teza dezbaterii. Vin şi argumentele:

Lasa, prietene, ca se fac blaturi mai serioase in tara asta si zilnic nu asa… Blaturi care ne afecteaza pe toti. Dar nu, hai sa ne concentram toata atentia pe castigatorul unui concurs de talente. Sa dezbatem subiectul la TV, in presa, pe bloguri si Twitter.

Omul are în principiu dreptate. În susţinerea expunerii de mai sus el aduce afirmaţia:

Avem criminali care circula fara nicio problema pe Magheru, violatori care ies cu fi-ta in cluburi si dealeri care il aprovizioneaza pe fi-tu cu chimicale de tras pe nas. Si nu-i avem pentru ca ni-s simpatici, ci pentru ca, daca ai bani, poti face un blat cu justitia romana pocnind din degete.

Aici se încheie articolul, mulţumim de vizită. Cam abrupt? Poate doar mi se pare?

Omul sare direct peste întrebarea principală (“a fost?”) şi trece la o meta-discuţie în jurul importanţei evenimentului în sine – dacă măcar ar trebui să ne pese de acea emisiune TV. Ariditatea articolului transpare din faptul că deţine un singur argument în sprijinul lui NU, anume că există în contrapartidă alte probleme mai arzătoare. Cum susţine argumentul? Cu contra-exemplul criminalilor şi violatorilor care-s încă liberi.

În primul rând să notăm că justiţia nu-i chemată să decidă ŞI câştigătorul concursului de la ProTV, deci practic comparăm două clase complet diferite; e ca şi cum i-am reproşa lui Iliescu că avem gropi în asfaltul oraşului. Păi dacă nici gropile n-au fost astupate când a fost preşedinte, ce mai vreţi de la el! Off with his head!

În al doilea rând să notăm că nici măcar exemplele alese din justiţie nu-s din aceeaşi clasă. Există vreo comparaţie între gravitatea falsificării unui vot şi gravitatea violului? Nici pe departe. Omul a construit o antiteză şi a mers în crescendo pe ea până a dat în droguri şi violatori. Dacă mai continua articolul cu 5 rânduri ar fi avut nevoie să dea exemple din corupţia internaţională, mă gândesc. Poate ceva despre mişmaşurile lui Berlusconi?

Să-l lăsăm pe Marian în pace şi să revenim la oile noastre.

Un articol de opinie pe un singur fir este uşor de scris pentru că argumentele se pot oricând susţine prin negarea alternativei. Băsescu e rău pentru că a făcut X, Y, Z şi lucrurile bune K, L, M nu-s rodul efortului său. În special asupra unor chestiuni generale precum ştirile, o opinie a unui bloger valorează fix zero. Eu aş putea scrie despre moartea lui Bin Laden ŞI bazându-mă pe teorii conspiraţioniste ŞI presupunând onestitatea declaraţiilor americane. Totuşi orice articol aş scrie despre asta ar fi doar o însăilare de fapte prezentate deja de altcineva; nu am nici cunoştinţe de politică nici de strategie militară, nimic ce mi-ar folosi în a analiza faptele dintr-o perspectivă nouă.

Scrierea unui articol în crescendo este poate cel mai evident semn că nu ştiţi, de fapt, despre ce vorbiţi. Dacă porniţi de la gropile din asfalt şi ajungeţi la “toţi politicienii sunt la fel” înseamnă că nu aveţi de fapt nimic important de spus. Nu-s toţi politicienii la fel, unii fură din contracte, alţii fură crescându-şi salariile. Dacă nu reuşiţi să identificaţi un autor precis al gropilor (firmă clientelară?) atunci mai bine tăceţi. Foarte puţine fapte din lumea asta pot fi plasate în antiteză, foarte puţine evenimente ale lumii pot avea strict două cauze. Dacă vă apucaţi să argumentaţi ceva şi descoperiţi că tot ce faceţi este să respingeţi argumentele contrare … veştile sunt proaste.

Tactica asta eu unul o numesc “tactica visurât” – pentru că Sebi Bârgău pare a fi maestrul ei incontestabil. Spre exemplu se apucă omul să discute nedreptatea de a-l amenda pe un călător CFR care a tăiat pluşul banchetei. Va spune la început că este de acord să fie pedepsit omul dacă-i vinovat. Apoi începe şi trânteşte argumente în alb-negru pentru a arăta că omul acela nu-i. Vinovat. Oricum trenurile CFR sunt jegoase, ce mai contează o tăietură? Poate naşul minte, doar SE ŞTIE că toţi controlorii CFR sunt nişte mincinoşi şi hoţi ordinari. Şi în fond omul era nervos că a fost dat afară de la slujbă – e grav cu starea economiei, deci Muie Băsescu. Vedeţi că bietul călător avea tot dreptul să fie nervos pe pluşul pizdii mă-sii!

Problema unui astfel de crescendo?

Păi e problema clasică a drogurilor şi a stimulilor care biciuie direct nervii: trebuie să crească exponenţial. Dacă-ţi plac ştirile morbide atunci în curând topoarele în cap ajung să-ţi pară banale. Dacă vezi totul în alb şi negru, absolut orice poate fi pus în cârca unui politician sau a unei persoane cu răspundere. Nu este spaţiu pentru dialog acolo unde singurul argument este “PATRU PICIOARE BUN, DOUĂ PICIOARE RĂU”. Un argument frumos se creşte precum aluatul – adaugi ingredientele, pui drojdie, laşi să dospescă, frămânţi cu răbdare şi poate la final vei avea o pâine gustoasă.

O a doua problemă a mersului în crescendo este că vă forţează să închideţi articolele acolo unde vor ele, nu acolo unde vreţi dumneavoastră. Dacă abordaţi în alb şi negru totul atunci ajungeţi rapid în situaţia că nu mai găsiţi opoziţii suficient de contrastante – şi deci rămâne să puneţi punct. Un bloger adevărat încheie articolul unde vrea el, adică atunci când a epuizat ideile şi conexiunile pe care le putea face. Un bloger prost încheie articolul la limita cunoştinţelor proprii, prematur în vasta majoritate a cazurilor.

În fond reedităm aici vechea dispută între ziar şi literatură. Dacă tot ce faceţi este să gâdilaţi cititorul pentru a obţine o reacţie atunci este ziaristică şi stilul dumneavoastră probabil se mulează pe a doua descriere. Dacă în scris exploataţi cultura şi construiţi legături cu răbdare, atunci poate va ieşi un text bun. Poate va ieşi cândva literatură.

Desigur, de aici răsar 1000 altfel de probleme conexe. Prima fiind că în încercarea de a face un aluat banal nu vi se leagă ingredientele. Dar despre toate astea .. altcândva.

Muie Berlusconi!

~~~~~

editare ulterioară:

Întreg articolul a pornit de la observaţia despre articolele-care-se-termină-singure. O sămânţă pentru el ar putea fi un articol de-al lui Mircea Popescu. Totuşi îmi par diferite la fix implementare, el ţintind să ofere o reţetă pentru “aşa da” folosind cazuri generale iar eu ţintind să descriu un “aşa nu” cu exemple pedestre. Da, ambii vorbim despre necesitatea de a oferi context şi de a construi legături – însă în fond asta e şi una dintre lecţiile de bază ale unui ziarist ce vrea a se apuca a scrie editoriale; ar trebui să citez mai bine un manual în acest sens?

Mutadis mutandis, mie unuia citarea îmi pare a fi necesară strict atunci când vorbim despre cercetare ce a adus noutăţi; altfel ne-am vedea siliţi să revedem şi să ne reamintim zeci şi sute de materiale pe teme de larg interes ce s-au scris înaintea noastră, ori de câte ori abordăm orice temă. Bineînţeles, este posibil să mă înşel.