Un obiect de formă falică ce conduce lumea

Orice om are un orizont intelectual; cu trecerea timpului acest orizont se îngustează, în final atingând dimensiunile unui punct. Atunci respectivul om spune: Acesta este punctul meu de vedere.

E drept, e glumă. Da’ e şi o chestie a dracului de adevărată.

Cum creşte un om? Fizic, desigur. Intelectual, uneori. Cât creşti fizic? Cât dictează propriul corp şi substanţele lui, omul având influenţă asupra fenotipului însă având puţin spre deloc asupra genotipului.

Dar cât poate creşte intelectul? Teoretic nu există o limită. Există (desigur) limite fizice – câtă informaţie poate omul procesa per unitatea de timp, cât de capabil de abstractizare este individul, cât îi contează experienţele fizice în comparaţie cu teoria, ce fel de stimuli preferă şi cantitatea de material la care are acces pe acel canal, durata de viaţă a omului şi numărul de ore petrecute studiind, etc etc.

Dar, dar! cel mai important lucru este că omul poate învăţa toată viaţa. De ce n-o face? De ce se spune despre copii că sunt capabili de orice şi că un câine bătrân nu mai învaţă trucuri noi? Poate pentru că învăţatul doare, consumând el energie întru prestarea funcţiei cognitive. Creierul este cel mai mare consumator de energie din corp, aproape o cincime din totalul disponibil. Omul european sau nord-american nu mai cunoaşte constrângeri energetice precum un african, mâncarea existând din abundenţă; şi totuşi programarea mileniară ne constrânge în acelaşi model care i-a constrâns şi pe strămoşii noştri.

În aceste condiţii omul foloseşte funcţia de învăţare doar dacă are parte de stimuli mai puternici decât consumul. O promiţătoare Diană ne explică şi anume care ar fi stimulii respectivi:

.. în fapt, încetarea durerii e plăcere, iar încetarea plăcerii e durere, deci între cele două e loc fix doar cât să faci efortul să ajungi de la una la alta

plăcerea e morcovul fluturat în față, iar durerea e sula înfiptă în coaste, deci cea care te face să mergi înainte.

Copii fiind învăţăm fiindcă altfel doare bătaia primită de la adulţi. Adolescenţi fiind unii încetează a învăţa fiindcă stimulul negativ “bătaie” rămâne mai prejos decât stimulul pozitiv “admiraţia grupului”. Adulţi fiind continuăm educaţia strict pentru că ne aşteaptă în viitor morcovul unui salariu mai mare ce vine odată cu diplomele obţinute. Există în populaţie, desigur, şi o categorie minusculă ce derivă plăcere strict din actul învăţării/cunoaşterii.

De ce se opreşte omul din învăţat chestii? Pentru că -simplu spus- dispare sula dintre coaste. Ai ajuns la un anume nivel, câştigi o sumă constantă, îţi creezi un stil de viaţă pe acei parametri. Uzualul devine confortabil şi confortul exclude riscul. Singurul motivant care ar putea rămâne este curiozitatea, însă aceasta este o variabilă supusă educării; obişnuit fiind să primeşti răspunsuri în loc să le cauţi este greu spre imposibil să schimbi obiceiul – în fond, efortul depus pentru căutare cere energie.

Tot pe acest binom con-fort / e-fort se construieşte şi morala. Mai precis aşa se construieşte codul moral al individului (şi prin agregare cel al societăţii) – facem efortul să înţelegem şi apreciem efectele comportamentului X, el devine moral; comportamentul necunoscut Y devine imoral sau în cel mai bun caz rămâne lipsit de încărcătură. Şi în spatele efortului necesar a înţelege teorema lui Pitagora şi în efortul depus pentru a studia homosexualitatea rezidă acelaşi principiu: nu acţionăm dacă nu avem o sulă în coaste. E efort şi costă! Energie!

Cu un drum putem înţelege şi de ce durează atât de mult să schimbi ceva într-o societate. Fiecare membru trebuie să accepte să privească spre obiectul K, apoi fiecare membru trebuie să depună efortul de a înţelege cum funcţionează obiectul K, apoi cum se poate interacţiona şi ce efecte are obiectul K, iar abia la final se poate începe o discuţie despre cum acel obiect ar fi bine să fie asimilat în cultura proprie. Vreţi să convingeţi românii că e acceptabilă homosexualitatea? Încercaţi să explicaţi de ce ar fi mai bun noul status-qvo decât actualul. Încercaţi asta într-o societate măcinată de interdicţii religioase şi unor oameni care nu au cultura studiului individual ci care fac chestii pentru că “a zis popa / primarul“. Vă desfid.

Cu acelaşi drum putem înţelege şi de ce vor unii oameni dictaturi sau regimuri autoritate: pentru că vor o sulă. În coaste. Aşa apar bancurile cu “vând ţară, 2000 de ani parcurşi, parţial funcţională” – în urma experimentării directe a efectelor lenei compatrioţilor. Sarcina copleşitoare de a educa un popor pare mai uşor de făcut cu biciul, şi cum poporul propriu nu-i exact cunoscut pentru zbirii proprii – iată, căutăm zbir străin. De ce-i privit cu admiraţie Ceauşeşcu? Poate pentru că a pus leneşii la muncă. De ce toată suflarea intelectuală s-a bucurat in corpore că Bacalaureatul de anul ăsta a fost administrat intransigent? Pentru că elevii-s oameni şi oamenii-s de la natură leneşi şi efectele unei societăţi de leneşi cu diplomă PUT? Dramă!

~~

Trăgând linie, în fond totul se rezumă la întrebarea simplă ce are fiecare om a şi-o pune constant: “mai alergi?“. Când te-ai oprit din schimburi cu mediul începi să împietreşti. Decazi. Mori. Te calcă viitorul în picioare prin reprezentaţii lui de colectiv numiţi generic copii. Copii care-s mai deştepţi, mai deschişi şi (cel mai grav lucru) diferiţi. Să-i facem deci o statuie lui Coşbuc, poetul nepereche care iată ne-a dat reţeta:

O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor.

Când te-ai oprit ajungi humă. Hrană gustoasă pentru cei ce vin din urmă …

~~

p.s. întregul eşafodaj a făcut clic în urma articolului lui Răzvan Coloja despre proşti