În apărarea imnului

Recunosc păcatul, mai citesc din când în când Dilema Veche. Acum ceva vreme am dat peste un articol de Andrei Pleşu, “Psihologia imnului naţional“. O foarte înverşunată producţie, permiteţi să spicuiesc:

.. avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă?

„Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. … Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu.

Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. … Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?

Nu-s de acord. Îmi pare o interpretare  voit tendenţioasă a textului ce-l avem în faţă – pe lângă o interpretare voit ciuntită a posibilelor ramificaţii ale textului.

Dar să purcedem la o mică analiză proprie, în nici un caz completă:

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!

Somnul acela este unul spiritual-cultural sau legat de acţiunile noastre militare? Textul nu spune. E, în fond, neimportant. Neamul românesc de la fărâmiţarea imperiului roman şi până la constituirea statului România a fost vânturat de turme întregi de barbari şi cuceritori. Fie c-am fost asupriţi, tâmpiţi sau amândouă, un lucru e cert: există o somnolenţă istorică. Nu-mi pare rău că e subliniată şi de imn. Chiar şi ambiguu.

Pentru că imnul e fix invers de ce zice Pleşu: zice să “Trezirea!”. Zice să, iată, avem responsabilitatea unor locuitori şi să luăm contact cu cultura şi (de ce nu?) cu armele. Ce-i rău în asta? A, că lui Pleşu i-ar place să pretindem că noi de fapt am fost dintotdeauna buricul târgului … scuze, n-am fost. Da’ putem deveni. Avem curajul cioranean să recunoaştem cinstit că nu suntem nimic, dar putem deveni ceva? Avantajele tinereţii, deh.

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Iarăşi: am fost blegi, indiscutabil. Să fim în continuare blegi sau să chiar facem ceva? Imnul zice să facem ceva. Apropo, imnul este foarte apropiat de vorba aia a noastră cu “fă azi, nu lăsa pe mâine”. Azi, acum, cu 5 secunde în urmă. Aşa se face acţiunea de către cei care chiar intreprind ceva.

E drept, e puţin apocaliptică exprimarea cu “ori niciodată”, da’ cum ziceam, o ocazie ratată e o ocazie ratată, ce n-ai făcut azi e o oportunitate pierdută, şi-aşa-mai-departe. Imn 1, Pleşu-intelectualul-leneş 0.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

E cu strămoşi. Sincer acuma, eu mă bucur că străbunicul meu a fost mecanic de locomotivă, om muncitor care s-a străduit să nu trăiască în glod. Mă bucur că bunicul meu a fost militar – şi anume pompier, salvând vieţile altora. Sigur, existenţa lor nu spune c-aş fi eu bun de ceva: dar eu mă bucur că am un model înspre care să privesc.

Poporul nostru are un model bun spre care să se uite. Spre deosebire de unguri (spre exemplu), care nici măcar nu ştiu prea bine din cine se trag. Serios, versurile alea spun să privim înspre modelul nostru bun şi să ne orientăm. A, că indirect zice despre noi c-am fi răi, laşi şi puturoşi? Păi poate chiar suntem în comparaţie cu străbunii. Vreţi sinceritate sau minciună? Ce pula calului am făcut în comparaţie cu romanii? Că până una-alta preceptele lor legale se găsesc incluse până astăzi în sistemele legislative, gramatica lor funcţionează pentru multe alte limbi, cuceririle lor nu le putem compara cu ale noastre din motivul evident că noi n-avem deloc. Poate că avem şi noi specialiştii noştri la nivel înalt, însă privind spre masa populară mai e mult până departe.

Bonus, imnul nu specifică când să ne oprim. Nu e o listă exhaustivă de dovezi pe care le aducem şi gata. Fiecare om, fiecare generaţie trăieşte cu versul ars pe frunte, cu îndemnul acelaşi de a clădi neamul întru plăcerea şi lauda strămoşilor. Fiecare îşi poate pune întrebarea “dacă astăzi trăiau romanii oare cât ar fi cucerit?“. Nu ştim, deci ia hai înapoi la treabă că e din plin. Mie-mi pare un principiu sănătos.

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Chiar n-am idee de ce ar obiecta cineva aici. Eu îs mândru că mă cheamă Alexandru ca pe străbunicu-meu (chit că ştiu mai puţină matematică decât ştia el la 23 de ani). Chestia asta funcţionează ca un motor de tracţiune, dom’le mă cheamă aşa deci trebuie să realizez chestiile alea.

Noi ca popor de ce n-am fi mândri că Traian? A, pentru că n-avem de ce ne făli. Păi io ce să zic, botu’ jos şi revedeţi punctele de dinainte. La muncă nu la pupat singuri în cur!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Chiar mobilizatoare secţiunea asta. Există nişte oameni care s-or străduit în vremea lor să nu fim futuţi în gură, pe cât pot or putut ei. Foarte bine, mai vreau d-ăştia s-avem. Mi se pare că Ungaria arată cam mare şi Serbia i-a răpit României o bucată bună din Banat, când îi futem în gură? Să nu mai zic că Bulgaria ne datorează un Cadrilater, parcă.

Deşteptu’ de Pleşu nu vede ditamai halca de surâs igienic (cuvintele lui!) – iată, noi vrem să ne mândrim în faţa celor ce-au fost. Chiar dacă nu ne iese şi suntem viermi şi am putea mai mult şi ne întrec sârbii, totuşi  insistăm să aibă Umbrele încredere în noi. Încredere că vom putea. Tinereţe, haine grele.

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Se simte vizat cine vrea. Unii (ca Pleşu) cârâie că românii de fapt îs incapabili, că-s inapţi istoric, că-s nu-ştiu-cum. În timpul ăsta, alţii fac parte din servicii speciale româneşti şi dau lecţii altor servicii speciale străine. Hai să-l credem pe Ţuţea 5 minute: dacă România îşi pune în cap, mâine anexează Ungaria. Ceauşescu o cam dat cu tifla Moscovei prin anumite părţi, unele esenţiale. Dacă vrem, putem. Surâs igienic de încredere oarbă în noi.

Noi nu plecăm, noi nu murim!

..

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!

Realitatea istorică e pământul de sub picioare nu-i al nicicui. Au scurmat în ţărână dacii, şi ce s-a ales de ei? Oamenii de deasupra trebuie să lupte, altfel cei ce-s mai bine pregătiţi şi mai bine echipaţi pentru viaţă vin şi cuceresc. Ăsta-i mersul natural al istoriei, şi nu e nimic sumbru în asta. Neplăcut, bineînţeles că da. Însă prefer stoicismul imnului în dauna unor vorbe altfel goale.

Nu pretind c-am demonstrat ceva în sensul amplu-sforăitor Pleşuian. Da’ zic că ajunge de-o gustare, cât de-o fulgurantă atingere a subiectului – aşa că dom’le, io mă opresc aici şi I rest my case.