Nelămurire despre sondajele de opinie

Dom’le, iată am o nelămurire, care-i a mea şi din câte înţeleg doar a mea, prin aceea că alţii nu par a fi afectaţi de aceleaşi întrebări şi nu par a-şi ridica similare probleme în momentele când ne aplecăm totuşi fugitiv asupra tematicii sondajelor. Şi mă refer aici la o chichiţă, o chichirează, un atât de mic şi insignifiant detaliu încât mă întreb dacă el chiar merită discutat. Totuşi, fiind el un detaliu, prin natura lui nediferenţiat prea tare de alte detalii care-s precum el însă diferite, zic deci un detaliu ar putea trece neobservat şi prin urmare scapă ochiului altfel critic al lumii în general.

Despre ce-i vorba? Despre lipsa completă a unei chei de interpretare a termenilor şi opţiunilor unui sondaj.

Citeam articolul lui Vintilă Mihăilescu despre un recent studiu făcut asupra românilor în privinţa imaginii lor asupra lor înşişi iar separat asupra celorlalţi români. Zice pe la finele articolului cum că

Şi mai există un consens, statistic puternic, chiar dacă nu se află în primele rînduri ale trăsăturilor definitorii. El este alcătuit din următoarele caracteristici ale „românului“, cu care mai toţi par a fi de acord, fie că e vorba despre ei înşişi, fie că se referă la cei din jur. Românul este astfel imprevizibil, intuitiv şi emoţional, critic, cu perspective de viaţă pe termen scurt şi bun improvizator. Toate acestea se află undeva pe la mijlocul listei de trăsături definitorii. Aurea mediocritas…

Iar obiecţia mea din tot fiindul este fix lipsa definiţiilor. Nu există doi oameni care să interpreteze cuvintele fix la fel. Limba română fiind ea şi tânără şi mai degrabă preocupată cu oralitatea decât cu scrisul, reuşeşte să fie suficient de imprecisă încât să îmburde în şanţ şi cele mai bune intenţii de studiu. De altfel, ca o paranteză, aţi remarcat vreodată cât de inutil este dicţionarul explicativ al limbii? El poate fi înlocuit într-o suficient de mare proporţie cu un simplu dicţionar de sinonime, chestiune îngrijorătoare prin prisma lipsei de seriozitate; or fi având anumiţi termeni trăsături comune, o fi duioşenia blândeţe şi tandreţe şi emoţie şi delicateţe, însă parcă i-ar prinde bine o definiţie a ei proprie.

Mno, citând din articol, vă invit să vă definiţi în minte ce înseamnă “critic” şi a fi critic, să vă răspundeţi la întrebarea dacă sunteţi astfel, iar apoi să repetaţi procesul cu două-trei persoane din anturajul dumneavoastră. Rezultatele pariez că vor fi surprinzătoare. Similar, să vă definiţi ce-i aia “emoţional” – apropo de chestie, nu trebuia să fie emotiv-adjectiv?- şi apoi să vedeţi dacă un bărbat şi-o femeie au aceeaşi definiţie asupra termenului.

Desigur – realitatea tristă a sondorului de opinii -sper că există cuvântul, iar dacă nu, el trebuia inventat- este că nu se poate lungi la vorbe prea mult, din pricină că i se plictiseşte subiectul şi apoi rămâne fără obiectul muncii. Pe de altă parte însă îmi pare o insultă să pretinzi că cele prezentate dinsus oferă vreo urmă de precizie, când 3 oameni ar da 3 definiţii diferite. Pur şi simplu există mai multe Românii în acest sens, mici bucăţele de realitate în care “a fi critic” înseamnă lucruri total diferite, de la fata de cartier trecând pe la tânăra controloare de bilete şi terminând cu membra importantă de partid. Sunt convins că nu doar noi românii ne confruntăm cu aceste probleme – însă situaţia particulară a educaţiei româneşti şi a realităţii sociale româneşti nu fac decât să indice, de mulţi ani încoace, fine rupturi în ţesătura păturilor sociale.

În principal există cuvinte care sunt evidente prin ele însele. Dacă ne apucăm să întrebăm oamenii despre numărul de obezi din cercul lor de prieteni atunci şansele-s destul de mari ca rezultatele să fie corecte, având în vedere că e de obicei cea mai gravă definiţie a greutăţii persoanei (dincolo de gras, grăsuţ, grăscior, bine făcut etc). Însă o întrebare despre imprevizibilitatea persoanei nu dă rezultate corecte, din motivul evident că cine pula vrea să spună că-i un plicticos previzibil? În principal chestiunea asta se poate identifica prin uneltele statisticii, spre exemplu văzând dacă respondenţii se împrăştie sau nu pe o curbă (Gauss spre exemplu). Da’ mai simplu ar fi dacă fiecare sondaj de acest fel ar include şi o mini-cheie, cuvinte care să ajute respondentul să identifice corect unde dracu’ se încadrează el.

Doar zic.