“24 de ore te teatru”, micro-cronică de eveniment

A fost şi anul ăsta maratonul organizat de Teatrul Thespis, ediţia a Xa. Pe bune, când s-au făcut atâtea? Trece vremea ..

Am participat, am transpirat, am făcut febră musculară futu-i, am pus rotiţele în mişcare. Per total o experienţă folositoare, dacă nu neapărat şi culturală.

~*~

„Criză de identitate”, Cristopher Durang
Thespis

O piesă scurtuţă, 45 de minute pe ceas. Despre o fată ce are impresia că-i nebună. O mamă ce-i faimoasă pentru inventarea brânzei în Franţa – de fapt mama se cacă invenţii, dacă-i s-o credem. Un bunic ce-i în acelaşi timp soţul mamei şi fratele fetei. Psihologul de serviciu care-i de fapt soţia psihologului, schimbându-şi sexul pe parcurs. La final aflăm că de fapt fata-i chiar bolândă de cap, ceva dramă nedigerată de la dispariţia tatălui. Finiş, aplauze.

Pe bune dac-am înţeles de ce-am aplaudat. Din obişnuinţă.

Sigur, se râde. Ăsta-i motto-ul nescris al ediţiei ăsteia, îmi pare mie – sau doar atâta mai înţelege publicul spectator.

(Notă: o piesă n-ar trebui să înceapă până nu-i uşa închisă la sală şi nu-i clar că toată lumea poate vedea ce se întâmplă pe scenă. Pe de altă parte, de asta-i teatru studenţesc, să fie şi probleme.)

~*~

„Art of Magic” spectacol de iluzionism
magicianul Decova

Omu’ are sait, însă-i în Flash şi nu-i dezvăluie numele adevărat. Fie, Decova îi zicem.

A prestat omu’ un ceas şi ceva, chestiuni banale pentru orice iluzionist ce se respectă. Alegerea de către public unei cărţi de joc, ştiind el deja ce carte va ieşi. Scosul unui porumbel din hârtii. Băgatul unui porumbel şi scoaterea unui iepure în loc, din cutie. Deplasarea unei măsuţe prin telekinezie. Mersul pe cioburi de sticlă. Înghiţit de flăcări. Cum ziceam, manualul standard.

Pentru a petrece un ceas merge. Mai respiri de la atâta cultură ce-ai inhalat.

~*~

„Căsătoria” de N.V. Gogol
Thespis

 Aici n-am ce mă plânge. Se respectă în mare parte reţeta originală, doar că-n loc de patru pretendenţi la mâna fetei sunt doar trei (a, şi lipseşte mătuşa fetei, doar peţitoarea rămâne). Altfel totu-i la locul lui, şi se desfăşoară ca la buche.

Piesa-i uşurică de felul ei – avem reţetă standard cu un burlac tânăr ce-i indecis (Podkolyosin), un burlac din armată ce face pe prostu’ sau chiar e prost (a la Mr. Bean), al treilea burlac ce-i mai interesat de zestre decât de vită (soţie, zic). Podko-ăla nu prea vrea să se-nsoare, simţindu-se bine ca mânz liber. Da’ de-aia are peţitor, să-l convingă pe el că de fapt vrea şi pe fată că şi ea idem. Nu? Aşa că ajunge s-o cunoască pe domnişoara Agafya.

Mno, peţitorul din partea lui Podkolyosin reuşeşte cumva să-i alunge pe ceilalţi doi pretendenţi, jucându-se cu prejudecăţile lor – unu’ pleacă convins că fata-i urâtă şi al doilea că-i săracă. Se urgentează căsătoria, în chiar aceeaşi zi desigur. Pus astfel la zid, clientul fuge pe geam ca un armăsar tânăr şi curajos ce este el. Şi totu’ se încheie într-o notă tristă.

Am auzit râsete cam mânzeşti din audienţă, ceea ce-mi semnalează că oricât de destrăbălaţi şi tâmpiţi şi nepăsători ar părea studenţii moderni, totuşi tematica o’ atins la corazon pe destul de mulţi (şi multe). Una-i să vezi chestia dramatizată cu frişcă la TV şi prin telenovele, şi alta-i s-o vezi pe viu.

Prea multe nu-s de zis. O piesă bine executată, pe cât se poate cere unui teatru studenţesc cu recuzită minimală şi actori departe de-a fi atins echilibrul maturităţii.

~*~

Spectacol de improvizaţie
Noi2 Arad
* 3 cu tot cu omul de la clape

Trebuie să încep cu lucrul cel mai important de zis: oamenii ăştia or furat lumina reflectoarelor. Pur şi simplu, la un festival de teatru organizat de timişoreni, cea mai buna prezentare or avut-o arădenii. (ceea ce de altfel ridică întrebări despre cum ar fi oraşul ăsta o suburbie a Aradului, însă asta-i o altă discuţie de avut altă dată)

Poate-i nedrept să comparăm teatrul cu improvizaţia? Eu spun că nu, ambele fac parte din marea familie a actoriei – dacă te mişcă în felul lor se cheamă că şi-or atins scopul. Cum la Noi2 am râs sincer de la început la final fără a mă opri, însă la 4 piese de teatru diferite am rămas cu un gust maxim acceptabil, se cheamă că avem învingătorul. Nu, serios, ultima oară când am ieşit făcut fărâmiţe de la o piesă Thespis s-o întâmplat în 2009.

După cum spune şi numele actului, Noi2 se ocupă cu aleatoriul pe scenă. Culegând din public bucăţele ce şi le înfig în .. creaţie, ţes în direct un melanj extrem de amuzant prin ritmul lui susţinut şi credibilitatea lui. Desigur, lăsăm şi noi la intrare spiritul critic pe “domol” şi mai activăm oleacă nişte suspension of disbelief. Nu le scade însă meritele aleatoriul, căci pentru a nu cădea în penibil îmi pare că e nevoie de sute de repetiţii şi mai ales de o cunoaştere suficient de adâncă a culturii umane – cum altfel să poţi schimba contextul, tonul, tema şi abordarea de 5 ori într-un minut?

Practic filmul mediu de acţiune conţine tot atâta ficţiune şi logică precât şi reprezentaţia tinerilor din Noi2. Ba chiar mai puţin, pentru că ei lucrează cu mâinile goală şi mimă, în timp ce un film are la dispoziţie recuzite şi alte marafeturi. Desigur, astfel de acte au efect în doze mici şi rare.

În orice caz, un sănătos “Să mai veniţi pe la noi” le urez.

~*~

Arta pârţului – Conferinţa Daliniană a contelui De La Trompette, după Salvador Dalí
one man show Kocsardi Levente (Teatrul Maghiar & Auăleu)

Teoretic piesa asta trebuia să închidă seara. Mă bucur că n-a făcut-o.

Amicii cu care-am fost zic că le-a plăcut. Şi anume totul – de altfel Levente ştie clar ce face. De altfel nici eu nu pot critica în vreun fel execuţia piesei, e de-o soliditate şi naturaleţe dezarmante. Discută omu’ cu maximă seriozitate despre tipurile de aere, explică cum ele trebuie degustate lipind o pipă pe anusul celui ce le emite, ba chiar face distincţii între pârţuri şi băşini. După care cântă cu mâna şi gura lui, la orgă şi voce. Ba ne arată şi poze – din păcate a lipsit imaginea cea mai potrivită în context (Goatse), însă altfel cururi din plin. Şi totul făcut cu o seriozitate frapantă, în completarea moacei şi machiajului de nebun inofensiv.

Am tot stat întorcând chestiunea pe toate feţele, ajungând într-un final la mici concluzii.

În primu’ rând teatrul e chestie de-aia Înaltă, artă sau cultură (o distincţie ce până acum câteva secole a lipsit), nu mi-e clar. Prin urmare subiectul e trivial prin această prismă – complet trivial. E drept însă că dacă acceptăm să numim muzică sunetele produse la conservă .. ei, vă desfid să ziceţi că asta-i Muzică:

Never guess where I just came from – I had sex!
If I had to describe the feeling: it was the best!
When I had the sex man my penis felt great!
And I called my parents right after I was done

Oh hey, didn’t see you there. Guess what I just did?
Had sex, undressed- saw her boobies and the rest

Mnoa, dacă “I Just Had Sex” e muzică atunci e şi ăsta teatru. Altfel nu.

Am vrut să suspectez că-s io pudibond, însă nu-i cazul. Dacă pot auzi şi chiar rosti de câteva zeci de ori pe zi cuvinte ca pulă, pizdă şi muie nu m-o deranja să aud pe scenă că se zice sfincter sau anus. Oricum, în fond, viaţa toată e o scenă, eh? Toţi actori, alea. Nu vulgarul e problema.

Coborârea termenului de “artă” în stradă implică şi ridicarea la rang de digerabil a vieţii imunde a omului complet plicticos. Piesa e, în sensul ăsta, o foarte bună marcă a timpurilor ei. Eu sunt defect însă prin aceea că am fumat deja goatse, 4chan, eFukt, poze cu masturbare pe păpuşi, pagina Offended de pe Encyclopedia Dramatica, cele mai scabroase glume ale internetului, am văzut batjocorite toate valorile posibil umane sau considerate mai presus de om. Nu pretind că am epuizat tot ce e mai josnic, dar consider că am văzut cu un ordin de mărime mai mult decât alţii de vârsta mea sau mai bătrâni. Pe această fundaţie, să vii cu artă postmodernă ce-şi extrage valoarea din şocarea audienţei … nene, lasă-mă. Se cheltuie un număr de minute ce altfel ar putea fi folosit la o plimbare sub clar de lună sau dând la labă, cu efecte net mai plăcute decât ascultatul unor însăilări de locuri comune şi glume triste pe tema băşinilor. Serios, nu cred că-s singurul ce-a mai auzit-o pe aia cu don’t hold your farts in, they travel to the brain and that’s where the shitty ideas come from.

Pe acest calapod, hai să discutăm pe scenă la ediţia viitoare futerea în cur a copilaşilor de 12 ani, sau orice viitor utopic în care se întâmplă ceva ce considerăm acum ca deviaţie sexuală. Ei, de-astea vi-ar fi confortabil să vedeţi dramatizat? Mnoa, artă postmodernă, fără restricţii, fără durere, totu-i posibil – când văd o piesă despre incest? Pentru că iată, băşinile sunt ok, suntem pe drumul cel bun aud că. De Sade când dramatizăm?

Mnoa, şi acu’ lăsând încrâncenarea deoparte: am râs de câteva ori puţin forţat, m-am prefăcut că aud unele glume prima oară, cântatul e chiar amuzant şi rimează. Sala râde, amuzată. Probabil publicul căruia piesa se adresează se află fix la nivelul ăla, şi deci piesa merită.

~*~

„Norway.Today” de Igor Bauersima
Gaudeamus Cluj-Napoca

Piesa asta s-a jucat de două ori – o dată concomitent cu spectacolul celor de la Noi2, şi a doua oară pentru cei ce-au lipsit din acest motiv. Practic, ea a închis seara.

Povestea-i simplă, de altfel: doi sinucigaşi tineri se întâlnesc pe net şi se decid să moară deodată, împreună, undeva în munţi. Tonul e unul amuzant, chiar dacă subiectul e de-ăla Grav. El îi mai pişat pe el oleacă, nu-i e clar de ce vrea să facă toată chestia – ea-i aia hotărâtă (şi-şi joacă rolul ăsta cu o mină extrem de serioasă – te-ai aştepta să sară pe geam dacă aşa cere scenariul). Doar că ajunşi pe munte o lălăie oleacă, în faţa Alegerii Definitive li se taie puţin picioarele, chestii din manualul de bază al sinucigaşului amator. Dacă tot îs singuri acolo sus se apucă să se cunoască şi trupeşte, un lucru foarte sănătos de altfel. Şi-şi declamă ei problemele în camera video, şi sunt brusc importanţi prin acest ultim mesaj ce-l vor lăsa lumii, şi uite cum printr-o experienţă de-asta găsesc că de fapt nu-s singuri sau neînţeleşi ci se au unul pe altul. Mnoa, şi le ies bărgăunii din cap şi se lasă de sportul ăsta cu sinuciderea, aşa că Finiş. Nu reţin dacă se şi căsătoresc.

Per total piesa merită văzută prin tematica şi abordarea ei – sinuciderea ca atitudine sănătoasă. E o problemă ce trebuie luată în considerare, preferabil însă nu cu abordări tâmp-pozitiviste gen “viaţa merită trăită”, aplicate cât mai devreme cu putinţă. Doar dacă stai pe marginea prăpastiei, la un centimetru distanţă de moarte, abia atunci ştii dacă merită să te întorci sau nu. M-a dus puţin cu gândul la Cioran, la ideea lui că cel ce-a stat şi-a contemplat moartea în faţă se va sinucide mai greu, fiind el deja obişnuit cu ideea. E ceva de învăţat din gândurile lor, puse pe scenă pentru a urni şi gândurile spectatorului.Pentru că nu spui în fiecare zi

Mâine o să murim. Sunt aşa de fericită.

după o partidă de sex. Nu stai în fiecare zi pe marginea prăpastiei gândindu-te la ce-o să-ţi treacă prin cap în ultimele 10 secunde ale tale. Realizezi poate că e nevoie să te aşeze cineva cu spatele la zid pentru a vedea cu claritate viaţa. Chestii de-astea.

Per total, o interpretare zic eu reuşită în contextul în care decorul a fost minimalist.

~*~

Cam asta-i, pe scurt. Au cântat în pauze Cârli cu Sonatic, probabil o fi fost şi open-stage ca de obicei. Nu degust folkul prea tare, aşa că am sărit peste. La final de tot a cântat şi trupa Phaser, care mi-a plăcut prin instrumentalul bine închegat, organizat clar pentru susţinerea vocalistei; fată care, de altfel, se străduie ea .. da’ cade cam plat. Mă rog, trupa abordează un fel de blues-rock, mai au timp să crească. Mi-a părut rău că a măcelărit I Love Rock&Roll de la Joan Jett.

Cât despre calitatea actului artistic din sala de teatru .. nu ştiu ce să spun, sincer. Am anumite idei, pe care însă nu vreau să le emit acum din teama că lipsite de carne vor cădea flasce. Părerea faţă de fiecare piesă în parte o aveţi dinsus, şi per total aş spune că nu-s încântat de ce-am văzut. Rămâne să stabilesc dacă-i vina mea sau nu.