Arta pierdută a târguitului

Citeam prin Reddit un thread despre vânzările la mâna a doua, în general modelul favorit al americanilor pentru chestii de-astea fiind garage/yard sales.

Normal, când vorbim despre oameni ce-şi aleg singuri preţul, e loc de negociere. Şi ce-i mai important, am impresia că ceva se schimbă în lume vizavi de aceste interacţiuni. Să cităm:

I can’t haggle. It seems so demeaning.
I mean, here’s a $100 object, like new, marked down to $10. I can’t get it anywhere else for that kind of price. I’m not liable to see a comparable offer any time soon.
Give the person their $10, ‘fer chrissake. We’re not Senegalese fish mongers. You’re not going to starve over a few extra dollars. This isn’t a contest. Why do some people feel the need to do one over each other in what should be an honest, clean transaction?

Noa, ce zice omu’? Că nu-i place să se târguiască, că-i pare înjositor. Cum adică să fie scos la vânzare un obiect de $100 la o zecime de preţ, şi tu de la $10 să mai ceri o scădere până la $8? Mai ales că n-o să mai vezi o ofertă similară în curând? Păi mai bine-i dai omului cât cere, doară nu eşti vânzător de peşte în Senegal, n-o să mori de foame fără ăia câţiva dolari pe care i-ai economisi; nu-i concurs. Şi în fond, de ce simte lumea nevoia să-l fraierească pe altul, când ar trebui ca tranzacţiile să fie oneste şi curate?

Grele întrebări.

Mi se pare interesant să pornim de la observaţia (pe care vă invit s-o dovediţi ca falsă, de se poate) că lubrifiantul lumii este comerţul. Simplu spus, prin comerţ afli dacă ce-ai produs tu are vreo valoare – şi anume câtă; cel mai simplu recurs e la cel al pieţei, spre a afla dacă e cineva dispus să plătească atâta cât ceri tu. Cum nu există vreo Autoritate Celestă sau Augustă care să poată spune cât valorează un picior de căprioară proaspăt-vânat, ne dăm seama că alături de prostituţie, negocierea este probabil printre cele mai vechi îndeletniciri ale oamenilor. Cum a ajuns ea să pară înjositoare, tot ca prostituţia?

Nu ştiu răspunde complet, însă pot face presupuneri.

Spre exemplu, explozia mijloacelor de producţie cred că are un cuvânt de spus. Vrei să-ţi faci brutărie? Ai la dispoziţie bănci şi capital, iar dacă nu eşti un dobitoc sinistru vei şi obţine capitalul respectiv. Uneltele sunt disponibile dacă ai banii, aşa că în câteva săptămâni sau luni te poţi apuca de producţie şi vânzare. Uşurinţa cu care poţi pune pe picioare o afacere cu bunuri de consum înseamnă şi că pe segmentul tău va exista competiţie (acerbă). Ca atare, costul producţiei scade neîncetat împreună cu preţul final – până la o jos-limită unde totul se compensează prin volumul vânzărilor. În atare condiţii, cumpărătorul modern nu mai are practic vorbind opţiunea să discute preţul: fabrica nu vinde la bucată, iar magazinul are un adaos într-atât de mic încât este contra-productiv să-şi piardă un vânzător timpul târguindu-se cu tine; până discuţi tu reducerea la volum, el ar putea vinde altor clienţi acelaşi volum.

Ariel Constantinof, personaj născut în ’91, nu mai înţelege rostul pieţei.  Adică de ce-ai prefera să cumperi din piaţă în loc de supermarchet? Ce are prima şi n-are cel de-al doilea?  Dincolo de subtilităţile sociale, că te ştie vânzătorul şi te salută şi te respectă – există şi un aspect comercial: vânzătorul negociază oricând. Eu, spre deosebire de Ariel, mergeam cu bunica la piaţă când eram copil – şi mă găsesc în măsură să dau un răspuns întrebării omului. Avea bunica acest talent înnăscut şi apoi exersat, de a face tranzacţii bune. Dădea un tur al pieţei prima dată, să-şi facă o idee cu cât vinde fiecare; apoi ori mergea la vânzătorul ei favorit, ori începea să se târguie cu cine vedea că are marfă mai puţină (“hai maică, îţi iau tot să poţi pleca acasă“) sau mai slabă (“dă mai ieftin că-ţi iau 15 kile, şi-aşa fac bulion din ele“) – sau pur şi simplu pare mai influenţabil (“i-i poftă nepotului de fructe, deh, e vara“). Acasă, la un calcul sumar, înmulţind cantităţile cu reducerea faţă de preţul “standard” şi-apoi adunând totul, ieşea o sumă frumuşică. Nu sumă din care să te îmbogăţeşti, desigur, da’ nici timpul unui pensionar nu se judecă în bani.

Şi uite cum prin acest ocoliş, suntem capabili să revenim la întrebarea din citat: de ce aş vrea să negociez când “here’s a $100 object, like new, marked down to $10“? Pentru că ultimul preţ nu-i deloc fixat, inamovibil. Obiectul o fi valorat el cândva o sută de bocşiⁱ, valoare adusă precât de jos se poate de către mijloacele mecanice de producţie – da’ nemaifiind nou trebuie să scădem din preţ. Vânzătorul face o evaluare ce-o crede corectă, la 10, însă asta nu-l împiedică cu nimic pe cumpărător să facă o evaluare proprie. Merită să-ţi pierzi timpul cotrobăind prin obiecte vechi? Nu mai bine munceai şi în timpul astfel pierdut, câştigai diferenţa economisită? Întrebări inutile. Sportul de a te târgui merită fie şi doar pentru că-i un exerciţiu destul de bun în cunoaşterea celuilalt (cam ca pokerul, să spun?) – nu neapărat intim, însă pasionantⁱⁱ. Iar de-o faci fără sportivitate în tineⁱⁱⁱ, probabil nu se mai poate spune că eşti capabil să câştigi mai mult; dacă puteai, o făceai, şi cumpărai fain-frumos obiectu’ la preţul de magazin.

Idem, ca vânzător nu-ţi poţi aroga unilateralitate de preţ: ori faci dracului cadou obiectul ăla, ori eşti dispus să negociezi. Depinde ce vrei: să scapi de el, sau să scoţi ceva bani. Desigur, dincolo de aceste două atitudini sănătoase mai există şi atitudinile româneşti, alea cu “să-mi scot banii investiţi” spre exemplu. Ştiţi voi, ăia care vând televizoare alb-negru la preţ de televizor color, că şi-or luat ţeapă şi or cumpărat un vapor de ele fix înainte să apară obiectul mai bun. Vânzătorii de Pentium 3 la preţ de Pentium 4, de Dacie cu 300 de euro mai ieftin ca un Volkswagen, şi-aşa-mai-departe-prostia-e-nesfârşită.

Mnoa, şi revenind la titlu: proliferarea mijloacelor de producţie mecanică duce la pierderea talentului de a negocia pentru bunuri. Nu vor muri pieţele volante, nu vor muri târgurile de mâna a treia. Da’ vor păstra şi vor imprima de acum această pată a sărăciei, a locului unde vin doar cei ce nu au ce face mai bun cu timpul propriu. Sau ciudaţii ce vor a negocia ca sport.

Cam atât. Dacă-s probleme pe la cusăturile argumentelor, rog semnalaţi.

~*~

ⁱ barbarism obţinut prin pronunţarea deliberat greşită a cuvântului “bucks”; era într-o vreme la modă, tot pe când eram copil ^

ii voiam să zic ceva de genul “for the sport if it” ; aş fi folosit “Jocul de-a te târgui”, însă româna imprimă un sens neserios termenului, lipsit de încărcătura specific ludică ^

ⁱⁱⁱ idem ca la ⁱⁱ, mi-ar fi trebuit ceva echivalent cu “lack of game” sau pe-acolo ^