Epifanie cu DEXu-n braţe

Serios, îs atâta de bucuros că am un rânjet de-ăla tembel pe muie şi o urmă roşie pe frunte de la palma pe care mi-am tras-o singur. Literalmente, nu zic aşa pentru efect artistic.

Ce-ar fi putut să-mi provoace astfel de reacţii? Să vă esplic pe calea cea mai scurtă, citând-o pe Simona Negrea, care-i nervoasă pe traducătorii români de subtitrări:

doresc să-l informez pe dobitocul care a tradus “Cum o să le dau Eucaristul?!” că este un dobitoc. În limba română nu există Eucarist, ci euharistie, eventual eucaristie. Şi mai simplu: împărtăşanie.

(..)

Zici c-au învăţat româna prin engleză, zău aşa…

Sigur că da. Precis. Fix că aşa au şi învăţat-o, dobitocii pulii. Cum de nu mi-am dat seama mai devreme?

Am derulat mental până-n şcoala primară. Io eram ăla a cărui familie avea “pile” la librărie, aşa că puteam să împrumut orice carte de acolo întru citire, cu condiţia s-o aduc înapoi şi să pară că n-a fost atinsă. Aşa că am trecut prin toată prosteala aia cu bastonaşe, litere, legat cuvinte şi silabisit ca taifunu’. Pula mea, ai 26 de simboluri pe care trebuie să le citeşti cursiv, ce-i aşa mare lucru?! Am învăţat (în liceu) să citesc “cu accent” în franceză, deşi n-am nici cea mai vagă idee ce citesc acolo, care-i chestia aşa de complicată ?

Bun, dăm pe repede-înainte în şcoala generală, unde iarăşi am reuşit să iau prin surprindere clasa întreagă, până într-atât cât să întrebe unu’ pe jumate în batjocură, pe jumate în serios “auzi, tu citeşti DEXu când mergi acasă, nu?“. Io mă uimeam că ce-i atâta de mare lucru să citeşti nişte cuvinte o dată, să afli ce înseamnă şi să reţii chestia aia? Da’ se pare că pentru colegi era o Chestie Nemaiîntâlnită să stai ca bou’ şi să afli cuvinte noi în loc să joci fotbal.

(apropo, da, textele cu multe cuvinte noi chiar le citeam cu dicţionarul în mână)

Noh, iată şi epifania, care nici măcar nu-i epifanie! Lumea nu citeşte!

Sigur, lumea are impresia că citeşte. E însă o diferenţă între a parcurge vizual literele şi cuvintele, şi a închega sens din ce-ai extras astfel. Durerea nu-i să înveţi să citeşti, asta o faci în primii 2 ani de şcoală; peste hopul ăsta sare cam toată lumea. Nu, durerea cea mare e să înveţi să sapi după sens, să pliveşti până înţelegi contextul, să culegi învăţătura astfel obţinută şi s-o conservi.

Pur şi simplu, lumea se opreşte din citit la o vârstă chiar fragedă. Fie că-i la 14 ani (după clasa a opta deci) fie că-i la 18 (după bacalaureat), cert este că nu te mai pune nici dracu să citeşti şi să-ţi spargi creierii cu “ce-o vrut ăsta să spună” după. Acolo s-a încheiat povestea. Dac-au reuşit profesorii să te tragă de păr afară din mocirla neştiinţei, e bine. Dacă n-au reuşit, asta e.

Revenind la Simona şi Eucaristul ei: traducătorul e probabil un tânăr, fiindcă doar tinerii îşi permit luxul să stea să traducă chestii gratuit (sau pentru bani de seminţe). Tânărul nu e, cel mai probabil, religios – ca atare habar n-are ce-i aia împărtăşanie; probabil a auzit cuvântul pe la TV de câteva ori, însă cum n-are curiozităţi să stea cu DEXu’ în braţe, l-a şi uitat imediat. Iată însă că în cursul traducerii găseşte un cuvânt nou, pe care nu l-a mai întâlnit; ce să facă? Alternativa raţională pentru un om care-i şi plătit ar fi să deschidă un dicţionar. Tânărul nostru nu are nici motivaţia nici înclinaţia să facă aşa ceva, lenea intelectuală îşi spune cuvântul, aşa că iată cum se ţese o nouă limbă română – din japcă. Istoric vorbind, nici n-ar fi chiar aşa grav.

Zici c-au învăţat româna prin engleză, zău aşa…

Sigur că da. Fiecare traducere proastă este semnul unor părinţi tâmpiţi şi a unor profesori de română delăsători, care au îngăduit copchilului să n-aibă habar de uneltele de bază pe care limba proprie i le pune la dispoziţie. Pentru că, nu-i aşa, “lasă doamnă că nu-l scoatem scriitor“.

Se pare că românii au una dintre cele mai permeabile limbi imaginabile. O fi şi asta o calitate? Timpul ne-o va spune.