Roacherii şi răsadul cel uscat

Dom’le, rockul era cândva Lucru Important în ţara asta. Ca să cităm dintr-un text care-mi pare că a tranşat lucrurile deja binişor,

(..) tinarul rocker din anii 60, 70, chiar si 80 era un visator, era un intelectual, citea, gindea, se straduia, aspira la libertate, era la nivelul tesaturii sociale micro un depozitar a tot ce-i frumos si bun. Asta a fost adevarul, si cine nu si-l aminteste n-a fost acolo.

Priviţi Rockul şi Roacherul, nişte simboluri purtând o înaltă încărcătură cultă, morală şi politică, dacă nu direct spirituală. Au fost şi s-au vânturat, la 20 de ani după revoluţie s-a ales fumul. Şi vă rog, nu-mi veniţi cu texte că ar fi genul vreo muzică selectă, vreo muzică atât de eterată încât n-o gustă râtanii. Discuţia la nivel de întreg gen se pune prin prisma maselor, nu a vreunei trupe care face excepţie. Iar masele au ales altceva.

Iată, în aceşti ani filonul constituit de pasiunea pentru muzică populară a unei vaste majorităţi a populaţiei a primit un altoi destul de fertil din partea culturii ţigăneşti, rezultând de aici genul manele. Pur şi simplu maneaua a spulberat totul în cale pe măsură ce a crescut – TOTUL, măturând pur şi simplu orice speranţă a altor muzici timp de aproape 10 ani. A mai trecut timpul, s-au mai aşezat apele şi decantat gusturile, funcţionează şi sincronismul cultural mulţumită pirateriei, a coborât maneaua de la zenitul ei … dar unde-i dom’le rockul? Sub ce piatră să-l căutăm?

Nu am, din păcate, bagajul de cunoştinţe necesar pentru a reface istoria acestui gen în ultimii 20 de ani ai României. N-aş şti nici măcar de unde să încep, păcatele mele, ca atare nu vă pot indica piatra exactă sub care stă rockul ascuns. Însă am altă propunere: să vedem de ce funcţionează la alţii, în alte culturi. La alţii, trupele încă există. Rolling Stones trăiesc bine-mersi de 50 de ani; AC/DC încă există (chit că-s un fel de manea a rockului); Iron Maiden, Metallica, o grămadă de “grei” încă trăiesc. Nu vă place lista, vă vine a zice că-s în perfuzii? Discutăm şi despre indie rock dacă ţineţi. Eu unul zic totuşi că-i clară treaba: genul trăieşte, şi anume în afara graniţelor noastre. De ce?

Mie-mi place Rammstein. Ştiţi despre ce-i piesa Spieluhr? Un copil care n-are chef de nimeni pretinde că-i mort, după care se trezeşte, iar inima-i va fi pe veci vie, cutiuţa muzicală cu care a fost îngropat urmând să tot cânte, mereu. Îmi place alegoria, se rescrie o poveste moralizatoare germană pentru a avea final (cât de cât) fericit.

Ştiţi piesa Rammstein? E despre un dezastru aviatic de la o bază aeriană, întâmplat acum mulţi ani, în urma căruia au rămas zeci şi sute de morţi şi răniţi. Ştiţi Mein Teil? E despre Armin Meiwes, canibalul din Germania care şi-a găsit un voluntar spre a-l mânca. Sehnsucht e despre dor, conceptul românesc care speram să fie cumva unic în lume; nu-i, piesa îl ilustrează chiar fain. Engel zice despre îngerii care se ţin de nori ca să nu pice, şi-s trişti şi singuri. Bestrafe mich ar putea fi despre bdsm sau vreo zeitate, depinde cum privim lucrurile. Bück dich e clar despre dominare, bondage şi d-astea. Mă rog, Klavier e baladă toată ziua.

În Ich Will îşi bate vocalistu’ pula de public, “io nu vă înţeleg pe voi“. Reise Reise e despre violenţa necesară e existenţei, deşi e explicat în piesă ceva mai plastic (şi deci mai bine). Keine Lust e despre acea lene care usucă orice, despre lipsa de voinţă asociată chiar şi depresiei, chestia aia cre provoacă drame în unele vieţi. Los e plină de puns, jocuri verbale care fac deliciul oricui are peste 3 clase. Amerika îşi bate joc de un simbol cultural, de American Dream. Moskau personifică un oraş şi-şi bate pula de el cu drag şi pasiune. Mann gegen Mann e despre relaţii homosexuale, Zwitter despre hermafrodiţi. Rosenrot zice despre tensiunea între pasiune carnală şi dorinţa de Chestiuni Înalte, explicat destul de fain în videoclip. Feuer & Wasser are limbaj sexual explicit şi chiar şi metafore.

Noa, cum stăm? Câte teme numărăm la o singură trupă? Câte coaie grele, câte chestiuni sensibile abordate?

Arătaţi-mi voi trupa românească ce se poate compara măcar de la distanţă cu ăştia. Iris aveau tematică interesantă pe alocuri, Phoenix a încercat să exploateze filonul mitologiei populare; ambele au reuşit câte ceva, ambele şi-au trăit pe merit perioada de glorie, ambele au dispărut de pe hartă (din punct de vedere creativ). Pasărea Colibri au atins câteva teme interesante, şi-au mâncat mălaiu’, au îmbătrânit trupeţii .. dacă eram riguros nici nu-i treceam aici, că nu-s rock.  Eu vreau să văd dom’le viitorul muzicii rock româneşti, să pipăi şi să urlu “ESTE!”.

~*~

Partea bună a acestei triste constatări, cum că prezentul nu există, este libertatea absolută pentru orice trupă s-ar şi pune pe treabă serios. Nu-i greu să faci rock bun în România, pe terenul aproape gol. Fără a da reţete, da’ hai să ne gândim: ce ar interesa publicul? Păi uite, pe cazul Tanacu s-a scris o carte şi a făcut şi Cristian Mungiu un film (despre care aud că-i lăudat şi premiat pe unde-l prinde lumea). Iată, vreau să văd şi o piesă rock pe tema Tanacu, pe tema înapoierii din mănăstirile noastre. Vreau să aud piesa despre drama oamenilor şi cailor din Delta Dunării. Sunt curios să văd piesa despre copiii şi oamenii străzii care bagă “legale” chit că-şi grăbesc astfel moartea – material de presă este bogat întru documentare. Aştept acel rock care, cu program, să ridiculizeze vedetele mondene; parcă era un cover metal făcut după “Dragostea din tei”? Trooper, gen.

Unde-s dom’le acele piese despre despărţirea familiilor, cauzată de nevoia banilor? Pula mea, bine c-a cântat Guţă despre Străinătate, da’ roacherii cumva n-au reuşit să .. acknowledge fenomenul. Supurează ţara de ani întregi, roacherii nu ştiu ei de-astea, să scrie despre chestiuni curente şi de interes (cum ar fi exodul specialiştilor, dacă nu şi al oamenilor banali). Vreau să văd, aştept ca pe Sfântul Graal acel album rock care va avea limbaj explicit pe minim jumătate din piese; hai că nu-i greu, rapperii de la Mafia şi Paraziţii spun despre futai, pizdă, pulă, anal, smecleu, sloboz şi alte alea dîn anii ’90 încoace, o fi timpul să prindă şi roacheţii din urmă?! Fie doar şi ca exerciţiu în anost, să ne lămurim că nu e musai să cânţi cu organe ca să fie interesant. Apropo: asta-i, zic eu, o tară – o reminiscenţă a imaginii de roacher-cultivat-visător-intelectual, imaginea unui om care cumva ar fi Deasupra cuvintelor vulgare. Bine că nu-i roacherul deasupra chestiunii de a se îmbăta ca porcu’ prin birturi spre exemplu, sau să borască la 3 dimineaţa în Vama Veche pe plajă.

O piesă despre inutilitatea şcolii pe când vom avea? Ştiţi voi, ceva despre profesorul tot mai lipsit de autoritate, elevul tot mai bătăuş, poate câteva versuri despre drama picaţilor la bac pe merit? Cu puţin curaj poate vom avea şi o piesă despre frauda academică a lui Ponta (şi a multor alţi academicieni). Piese despre copiii români care-şi lasă părinţii să trăiască în sărăcie lucie găseşte cineva c-ar fi necesare? N-aş refuza nici nişte piese despre scammerii care-au lăsat bătrâni pe drumuri prin trucuri la vânzarea apartamentelor. Pe parte pozitivistă, mi-ar plăcea să vedem nişte săpături în învăţătura călugărilor, de ce s-o duce încă lumea la ei pentru sfaturi? De ce omul încă-şi botează copilul, dacă el n-o fost la biserică de 5 ani? Aş dori şi eu să văd pus în versuri marinarul român, camionagiul român, ţăranul român … meserii şi ipostaze, rolurile din societate luate în discuţie în artă … chestiuni de bază din manualul celui ce are mai multă cultură decât un elev de clasa a opta.

Noa, iată, o listă sper eu că suficient de lungă cât să servească drept punct de plecare oricărei trupe româneşti pentru cel puţin 3 albume. Am tras abia câteva tuşe groase, şi totuşi chiar şi aceste tuşe lipseau din mentalul colectiv vizavi de muzica rock. Uite, trăiam fără să ne dăm seama ce ne lipseşte, şi fără să ştim cum am putea remedia problema lipsei. De ce a câştigat maneaua o bătălie pe termen scurt? Pentru că a vorbit despre chestii de interes pentru omul de rând, o spun clar şi răspicat. Rockul poate câștiga însă războiul – el este, ca şi liberalismul, un fel de sămânţă eternă, gata să reîncolţească la orice vânt favorabil – sau asta am vrea noi să sperăm.

Ei bine, sper din tot sufletul să văd acea trupă rock care înţelege ce are de făcut. Să mă apuc io de cântat, din lipsă de alternative, chiar nu-mi surâde. Ca atare, vă invit, purcedeţi.

~*~

P.S. În subsidiar, sper că realizați: fenomenul “manele” va trebui analizat cu ochiul rece al antropologului, fiind el deja o chestiune în principal a trecutului. Nici asta n-a făcut nimeni în cultura noastră atât de bogată încât informaţia lipseşte cu desăvârşire.

Am în plan să iau tema în studiu, însă întâmpin dificultăţi imense chiar şi la a găsi materialele necesare, nemaivorbind că nu sunt calificat în această ştiinţă. Nu m-aş supăra deloc să aflu că am concurenţă în acest sens.

Chinurile creaţiei
Eseistică

Comments 9

  • Măi, am dat acum câteva săptămâni la o emisiune de pe TVR 2 peste ceva formație românească pe care mai toată lumea o laudă, Byron îi cheamă. Nu îi ascultasem până atunci, dar dat fiind entuziasmul oamenilor din jurul lor, am zis să le dau o șansă.

    Ce am auzit a fost o instrumentație fadă, o voce obosită și versuri în engleză care nu mi-au zis absolut nimic. Poate că eram eu într-o dispoziție mai proastă, dar am stat și la a doua melodie, iar la a treia deja n-am mai rezistat. Chiar sunt curios dacă oamenii au ceva materiale mai strong, pentru că mie senzația pe care mi-au dat-o la televizor a fost una de trupă răsuflată a anilor 2000.

    Mie rock-ul mi se pare un gen mort în România. În rap/hip-hop mai am speranțe, deși până și oamenii care în anii ’90 făceau chestii faine s-au dus — și da, BUG Mafia și Paraziții făceau chestii faine atunci; ultimele albume nu mi se mai par a avea vreun sens. Mă gândeam acum câteva zile la Spitalul de Urgență, ăia care au scos vreo două melodii bune despre băutură, la Sarmalele Reci, toți ăștia sunt duși și nu mi se pare că industria muzicală românească în sine mai are vreun viitor.

    Dar na, poate că ai dreptate și din subiectele menționate de tine o să rezulte și altceva decât manele care să le exprime.

  • Întrebarea cred că trebuie pusă altfel, până să se ajungă la gusturile populației, la subiectele ce pot fi explorate, la însăși vitalitate genului și alte finețuri: are cine să cânte rock? Care-i situația prin conservatoare și licee de muzică vis-a-vis de treaba asta? Ăștia auto-didacți au unde să repete, să se strângă și să o pună de-un jam, ceva? Totuși e oarece investiție învățarea unui instrument. Coordonarea unei trupe mănâncă și ea timp, nervi, bani; te mai trezești că bassistul cam suge cucul, că bateristul nu prea vine la repetiții, găsești niște Guță în playlistul clăparului. După asta cred că-i bine dacă se mai trezesc unii care vor să facă coveruri sau să cânte despre cât de mișto erau dacii pe vremuri.

    Cred că spyked are dreptate.

  • Alin:
    Pe partea de management ai dreptate întrutotul. E nevoie de un lider care să-i pună pe membrii formaţiei la muncă – şansele să se coordoneze ei de ei pe perioadă lungă sunt mici, cam cât o glumă proastă (Freddie e o excepţie). Am văzut pe viu chestia, şi probabil oricine are prieteni cu mici veleităţi muzicale a văzut cât de grea e coordonarea, cât se cacă pe ei membrii .. de parcă n-ar fi interesul lor muzical în joc.

    Dincolo de asta însă, te contrazic la partea cu aşa-zisul talent. Câţi membri ai unor formaţii rock din perioada lui celebră aveau studii de specialitate? Apropo, Conservatorul nu-ţi dă roacheri decât ca excepţie, nu ăsta e rolul lui.

    Nu mă lua cu “e o investiţie învăţatul să cânţi” şi că vezi-Doamne asta ar fi problema. Mergem în ce cămin vrei tu în ce centru universitar vrei tu şi-ţi găsesc minim 5 studenţi care ştiu să cânte la chitară, mbine? Cu vedere spre 10-20. Idem studente sau studenţi care au voce minim acceptabilă, care ar fi ok dac-ar fi lucrată şi deci pe care i-ai putea sui pe o scenă la nevoie, găsim fără probleme. Da, toboşarii cam sunt marfă rară pe la noi, am văzut. Da, probabil spaţiul de repetiţie e o problemă dacă stai într-un orăşel mic. Totuşi, sper că nu vei spune că-s probleme cumva insurmontabile astea.

    Spyked:
    Am auzit şi eu de Byron. Ca un hipster ce sunt, nu i-am ascultat, enervându-mă că-s promovaţi. Versurile în engleză în nici un caz nu-s un atu pentru ei, nu din punctul meu de vedere ca român cel puţin. Ie trist.

    Mircea Popescu:
    Poate explici tu cândva ce-ţi place aşa mult la Aerosmith?

  • Cu învățatul instrumentului, una este să știi să citești o tabulatură și să o înveți (ceea ce majoritatea oamenilor care-mi zic că știu să cânte la chitară știu de fapt) și alta-i să fie în stare să compună ceva ori măcar să scoată o improvizație decentă. Clar nu-s probleme ce nu pot fi depășite multe dintre ce-am enumerat eu, dar se adună.

    Chestia e că nu cred că dacă mai vrei să produci ceva muzică de gen nu poți să o mai faci ca în anii 60-70, numai să te bazezi pe sunet și feel și mai mult pe noutatea genului decât pe talentul și cunoștințele tale muzicale. Pregătire de conservator e cam exagerat, da, dar de liceu muzical (un membru măcar, ăla de coordonează lucrurile) cred că ar fi nevoie pentru a scoate un sunet cât de cât acolo.

  • Rammstein nici nu-s un exemplu prea grozav, culmea. In comparatie cu altii, nu-s tocmai un bastion al subtilitatii.

    Totusi, asa cum spunea si Aron Biro, cu Rammstein alta e treaba: baietii astia au inceput trupa pe la 30 si ceva de ani, la scurta vreme dupa ce Germania de Est a iesit de sub comunism. Prin urmare, au cam plecat la drum cu aceleasi sanse ca noi. Unde a ajuns Rammstein, unde sunt Iris. Desigur, comparatia e nedreapta si nu tine cont de niste factori, dar tot nu scuza plagiatul si muzica subtirica pe care multi inca o apreciaza ca fiind “finuta”.

  • krossfire:
    Pai nici nu cautam subtilitate, cautam diversitate si mai ales cautam ceva ce ar putea ridica interesul publicului.

    Faptul c-au inceput la varsta de 30 de ani s-ar putea insa sa spuna ceva intr-adevar. Poate nu orice putulica de 19 ani este capabil sa cante. Foarte corect.

    Alin:
    Mei, las-o cu compozitia, aia inveti in timp. Nici primul album Queen n-a fost excelent, ba chiar nici al doilea. Important e sa fie disciplinati si mai ales formatabili, dispusi sa se supuna vointei cuiva care stie incotro ii mana. Altfel, da, unul-doi oameni din trupa trebuie sa aiba cunostinte temeinice, sunt de acord.

    Nu mi-e clar daca ai nevoie de vreo masinarie media prea puternica, in fond pe partea de vizual Robotzii au rasarit din pamant din iarba verde inainte sa se prinda vreo televiziune cu ce se mananca ei. Nici dupa ce erau faimosi nu le-a fost foarte favorabila media, sa fim sinceri.

    Imi place sa sper ca forta unui material bine facut si cu suflu fresh ar fi in stare sa aduca un nume pe buzele tuturor, in foarte scurt timp, fara alta promovare. Metalhead au facut chestia asta cu niste concerte promovate exclusiv onlain, si fara a apela la publisheri cunoscuti.

  • Robotzi au devenit populari în online din cauză de ”Pulă roz cu luminițe”. În fine, n-am menționat nimic de vreo mașinărie media și-s de acord cu promovarea online. Chiar și old-media se luptă pe ciolanul internautic acum.

    Eu sper să ai dreptate și că s-or găsi oameni care să treacă peste toată căcaturile astea până la urmă mici pentru cineva cât de cât pasionat. Și mie mi-ar plăcea să fie oameni cât de cât competenți care reușesc să treacă peste aerele de trubaduri filosofici.

  • Nu e vorba numai de experienta, ci si de cultura muzicala. Uite, eu de exemplu, am si vrut sa zbier pe la cateva trupe. Intr-una dintre ele, chitarist era un tip de vreo 35 de ani, foarte talentat, care asculta fix trei trupe si se lauda cu asta. De vreo sapte ani, numai alea trei trupe pana la epuizare. Tot ce venea din zona europeana era “shit”, alea trei trupe erau baza. Ce sa-i ceri la nivel compozitional?