If I have seen further it is by standing on the shoulders of giants.
(Bernard de Chartres)
I-am dat unui amic să citească un articol pe-aici, din chestiile alea lunguieţe pe care io le scriu şi nu le mai citeşte nimeni dup-aia. Stă omu’, se luptă o vreme cu textul, după care vine cu critica: “da, e ok eseul”. Pauză.
Ce-i ok? Eseul. Se pare că scriam pe-aici eseuri, fără să-mi chiar dau seama(i). Ştiţi ce-i un de-ăla? Pentru siguranţă, citim împreună definiţia dată în Dicţionarul de neologisme din 1986:
ESÉU s.n.1. Studiu de proporții reduse, în care autorul atacă probleme de ordin filozofic, literar, științific etc., expunând un punct de vedere personal, fără a epuiza subiectul.
Încă o pauză.
Cunoaştem cu toţii blogheri care scriu texte lunguieţe. Unii, precum Tolontan, fac jurnalism (de investigaţie) pe blog. Alţii, precum Darius Groza, fac literatură din jurnalul propriu. Între aceste două domenii respectabile, se cască un spaţiu încă nenumit, al articolelor ce se apleacă cu seriozitate asupra anumitor probleme dincolo de ordinul imediatului. Spre exemplu, Dolores Benezic(ii) scrie şi tot scrie despre diverse probleme sociale şi cetăţeneşti; chiar dacă ca formare ea e jurnalistă, totuşi formatul textelor ei îmi pare c-ar fi de eseu. La scriitura Paulei Aldescu mi-e dificil să despart jurnalul de eseu, ca atare îi voi plasa textele în ambele categorii. Câţi astfel de blogheri mai există? Nenumăraţi, probabil neştiuţi. Pe vremea când scria, Gramo ar fi fost un exemplu canonic de eseist-pe-formatul-blog. Vlad Stoiculescu ar putea reprezenta bărbaţii în această clasificare.
Comparaţia între articolul de blog şi eseu îmi place şi-mi pare, la o primă vedere, că s-ar susţine. Blogul nu e pentru ştiri sau chestii de nici 400 de cuvinte, nu dacă vrem să facem ceva interesant din el(iii). Blogul are a reflecta pasiunile oamenilor – iar pentru asta are nevoie să-i dăm sfoară, să-i acordăm un spaţiu în care jocul se poate desfăşura nestingherit. Pur şi simplu, întinderea sanitară pentru un articol de blog este dincolo de ce se credea acum 3-4 ani. Orice text mai scurt de câteva sute bune de cuvinte nu-i decât o cocioabă insalubră; dacă avem bunăvoinţă, vom spune că-i maxim un ciot ce-şi aşteaptă altoiul fertil.
Vrei, aşadar, să faci editorialistică pe blog? Ai a te compara cu editorialiştii internationali, sau măcar cu cei români. Vrei să foloseşti blogul drept jurnal? Dacă nu vrei să faci maculatură, ai a citi jurnalele altor scriitori prima dată. Te apuci de eseistică? Citeşte Noica, Blaga, Cioran .. sau mai bine, pe eseiştii celebri ce au folosit această unealtă până în pânzele albe, începând cu Epoca Luminilor.
Marile idei s-au discutat deja. Marile teme sunt eterne. Implementările lor moderne, precât şi discuţiile despre ce-i nou, nu se pot face fără a cunoaşte munca înaintaşilor noştri. Să tratăm deci blogurile drept ceea ce sunt ele, şi anume vehicule de cultură contemporană (chiar dacă autorii nu vor să-şi asume rolul) – urmaşi legitimi ai marelui vehicul care a fost cândva Presa (literară, de investigaţie, editorialistă, etc). Apropo, mecanismul de discuţii prin presă, cu articole-ca-răspuns-la-alte-articole începe să aibă sens. Simţul meu mesianic îmi spune că folosirea cu seriozitate a hyperlinkurilor ar putea coagula blogosfera într-o reeditare a anilor de aur interbelici, cu excepţia notabilă a lipsei unei bariere de intrare pentru doritori.
~*~
De azi înainte, cine are ceva de spus trebuie s-o facă stând pe umerii titanilor. Iar în subsidiar, e mai bine să fii pitic onest decât mincinos cocoţat sus pe nedrept.
——-
Daca vrei sa faci ceva interesant nu scrii peste 1000 de cuvinte si nici nu scrii despre viata lui Eminescu…Altfel vei avea un blog citit doar de tine si de un pier de vara.
La partea cu alegerea unui subiect mai degrabă suculent decât arid, aş fi de acord în principiu. Cu următorul amendament însă: subiectele aparent aride pentru 4/5 din cititori se pot dovedi suculente pentru specialiştii regăsiţi între ceilalţi 1/5. Apelul la numitorul comun va fi un drum facil către Click şi Libertatea.
Altfel, textul articolului ce l-ai citit are spre 600 de cuvinte. Ţi s-o fi părut lung? Mie nu-mi par lungi astfel de texte, în nici un caz. Mă gândesc că nu ne-om apuca acum să normăm interesul suscitat de un text strict după numărul de cuvinte.
Probabil ce voiai tu să transmiţi este că arareori un autor este capabil să păstreze interesul cititorului treaz dincolo de acest prag de 1000 de cuvinte. Lucru cu care-s de altfel de acord; nu oricine e Ramona Iftode sau Vlad Stoiculescu, şi nici chiar celor numiţi nu le iese mereu..
Krossfire scrie mai rar dar cu inspiratie.Abordeaza teme diverse pe care le expune logic.
La Ramona am inceput sa remarcat unele teme care se repe
ta , ceea ce nu inseamna ca nu scrie bine.
Ideea e ca nu intotdeauna ai sclipire, fler sau cum vrei sa-i pentru ca articolul sa iti iasa.
In rest cat timp ii putem citi si ne place ceea ce scriu, totul este okay.
nu stiu ce vreau sa fac pe blog, ca tot intrebai, dar stiu ca citesc blogurile pentru noutati sau idei interesante, fun, entertainment light, daca vreau ceva mai lung si mai profund de atat, prefer o carte
pai exista si esente rare. care spun mai mult decat miile de cuvinte. imi plac eseurile tocmai ce ma pregatesc sa trimit o propubere la un concurs la o editura. sa vedem ce va iesi. ai dat niste referinte bune, mersi mult !
La Paula Aldescu nu cred sa fie vorba de eseu. :)
Textele meu nu sunt, si nici nu cred ca par, studii. Stii ce sunt eu pe platforma asta, un Socrate blogger. Stau pe langa oameni, ii privesc, ii ascult, apoi ii transform imediat intr-o poveste pe blog. Doar ca eu, cu parere de rau, nu a parte de asa mult dialog ca Socrate.
De foarte multe ori zic despre mine ca mazgalesc, dar mi s-a atras atentia ca nu s-ar cuveni sa spun asta despre ceea ce fac eu, totusi, cum iti mai spunea in comentariul anterior, dupa ce am citit atatia titani ai literaturii, cum sa nu zic ca eu mazgalesc?
Mei, cred că te sub-apreciezi; altfel nu te dădeam exemplu. E drept că, luat ca întindere, ce scrii nu s-ar prea încadra la eseu. Totuşi, nici să spunem maculatură nu-mi pare corect, aşa că-ţi revine să-ţi inventezi tu o categorie care-ţi pare că reprezintă realitatea; da’ serios spus, mbine?
Zambesc. Te cred pe cuvant si multumesc.
[…] – sferă de bloguri deci. Scheletul acestei structuri a fost aşezat în cadrul articolului Eseistică: pentru a putea vorbi despre blogosferă, ar trebui să vorbim despre oameni ce folosesc blogurile […]
[…] regulile jocului. Nu vreau să mă debarasez de chestiile alea, consider în continuare că trebuie să stăm pe umerii uriaşilor. Îmi este cât se poate de clar că e nevoie, de altfel curge concluzie logică din ce spuneam în […]