Chiar nu credeam că francezii ..

Chiar nu credeam că francezii ar putea face rock bun. Pur şi simplu, a pune astea două atribute în aceeaşi frază în mod non-ironic nu se face. Rock şi francez, poţi căuta aşa ceva ca pe Sfântul Graal şi tot n-ai găsi. Ei bine, dacă francezii înşişi nu se pricep, vin străinii şi-şi fac cu mâna lor. S-au apucat Therion şi-au tras album de covers după artişti francezi vechi. Tot e ceva. Şi nu doar ceva, ci ceva bun!

Eu unul am ascultat în trecut muzică franceză mai veche, zisul chanson care într-o vreme părea să fie singura chestie pe care o poate produce poporul ăla. Mi-au trecut prin urechi, natural, Serge Gainsbourg şi Jacques Brel, de la acesta din urmă rămânându-mi încă blocat refrenul de la Les Flamandes. Şi Aznavour, şi Piaf, şi Dassin, şi mulţi alţii pe care memoria nu i-a mai reţinut. Cert este că, deşi nu neapărat remarcabil genul, totuşi e un teren fertil din care o mână experimentată n-are cum să nu ia o bucăţică pe care s-o plămădească în ceva interesant. Ceea ce s-ar putea spune, la o adică, despre orice sursă de cultură a lumii ăsteia.

Albumul scos de Therion, Florile răului (“Les fleurs du mal” bine sur) e un mix pe care-l găsesc, per total, interesant. Are un număr de piese bune, precum şi un număr de piese plicticoase, ieşind o medie mai mult decât acceptabilă. Pentru mine, Therion clasic înseamnă acel sunet şi feeling de pe Secret of the Runes, un blend perfect între instrumentaţia bogată, simfonică, şi vocile ce îmbracă costume şi joacă roluri prin piese.

Iar dacă ne îmbrăcăm de bal, păi bal să fie dară. Mai mult de jumătate din albumul ăsta e bun în acest sens. Lista temporară a pieselor ce mi-au plăcut ar arăta cam aşa: Poupée de cire, poupée de son⁽ⁱ⁾, Une Fleur dans le cœur, Initials B.B., Mon Amour, mon ami, Polichinelle⁽ⁱⁱ⁾, La Maritza, Dis-moi poupée, Lilith, En Alabama⁽ⁱⁱⁱ⁾ .. a, poate şi Les sucettes^(iv).

Sœur Angélique ar fi ok tehnic, dar .. ceva lipseşte. Wahala Manitou curge prea plictisit şi cuminte pentru a se preta rockului simfonic, în special corul pare lipit împreună forţat^(v). Je n’ai besoin que de tendresse mă scoate pe geam în urlete ascuţite; nu-i rea deloc, însă nu se potriveşte cu tonul albumului, bate înspre power metal mai degrabă^(vi). La Licorne d’or, pe de altă parte, m-adoarme; o voce, o linie melodică fără zvâc, un cântec de leagăn. J’ai le mal de toi nu-i nici colo nici dincolo, poate fi mişto însă nu mă ridică de pe scaun, precum nici nu mă face să dau din cap pe ritm; finalul o scoate, puţin.

Oricum, fie că vă place la final fie că nu, albumul e scurt. Are sub 50 de minute, deci în medie cam 3 minute fiecare piesă. Înainte să ştii ce ţi se întâmplă, deja ai ajuns la jumătate. Un mini-carusel de senzaţii, pe alocuri cam încet, uneori pare c-ar vrea să te azvârle afară …

În tot cazul, sunt curios să mai citesc recenzii şi să văd păreri.