Fetişul cu limba-cea-bine-folosită

Dom’le, românii e proşti. Da’ e proşti rău, ştiţi cum zic? Noa, ei e într-atât de proşti, încât uneori îi scoate din sărite şi pe oamenii de bine precum Simona Negrea. S-o ascultăm:

(..) ăsta-i următorul punct din reforma mea: examen de limba română la toate – absolut toate – examenele şi concursurile, şi pentru elevi, şi pentru profi. Nu mă interesează că dai concurs pentru post de matematică. Ai obligatoriu probă de română (citit text, răspuns la întrebări pe text, chestiuni de ortografie). Nu poţi să fii prof, nici măcar de sport, şi să scrii cu greşeli. Şi să scrii o cerere cu titlul “Cerere”. Nu mă interesează că tu termini ASE-ul. La licenţă ai examen de română “funcţională” – altminteri ajungi ca account manageru’ care trimite mailuri publicitare cu “dragii noştrii”. Sau ca dom’ director general care scrie “vă rog să-mi trimite-ţi”.

Fain program, nu-i aşa? Mai că l-aş implementa şi eu.

În altă ordine de idei, mai sunt destui alţii care consideră că nivelul publicului e prea jos. Spre exemplu, un străin aleatoriu de pe Softpedia are probleme cu ziarele de sport:

Incerc de ceva vreme (si nu prea reusesc) sa ignor prostiile debitate pe situl celor de la sport.ro. De cate ori se intampla sa mai uit de ce nu-mi place sa ii vizitez, mai accesez cate un link primit pe e-mail… numai pentru a da de noua generatie de “ziaristi”  angajati la acest trust de mare valoare.

Nu reusesc sa inteleg de ce, in ultima vreme, unul din doua articole are greseli de exprimare grave, incat trebuie sa citesti de 5 ori o fraza sau un titlu pentru a putea prelucra apoi “ce a vrut sa spuna autorul”. Sa fie trustul pe marginea prapastiei? Asta e valoarea actuala a ziaristilor sau sunt scrise de niste bieti liceeni repetenti? Ma gandesc ca singura explicatie ar fi aceea ca se adreseaza unui anumit public, iar pentru ceilalti nu merita efortul de a scrie un text cat de cat inteligibil.

Aceeaşi problemă: publicul e prost, ziarele e proaste şi ele, avem un cerc aparent vicios între şcoală, mass-media şi societate, fiecare împiedicându-le pe celelalte de la a se ridica din mocirlă. Să luăm de păr publicul şi să-l târâm la standarde măcar într-o privinţă ar părea o idee cel puţin acceptabilă.

Doar că nu.

~*~

În primul rând, o discuţie despre elite, pe-un exemplu convenient ales.

Nadia Comăneci a fost, indiscutabil, o gimnastă extraordinară. Nu bună, nu excelentă, extraordinară. A răsărit din pământ, din iarbă verde, de pe malul unui sătuc dintr-o ţară de care nu se prea auzise până atunci, în era când o capitală importantă⁽ⁱ⁾ dădea ora exactă în gimnastică. Nimeni nu s-ar fi aşteptat să apară o gimnastă importantă în afara unei capitale. Cum a făcut-o Nadia? Prin muncă.

Multă, extraordinar de multă muncă. Antrenorul ei, Bela Karoli, declară că antrenamentele durau câteva ore pe zi. Câteva ore pe zi, în fiecare zi, an de an fără nici măcar câteva săptămâni de pauză – mâncând din joacă, copilărie şi alte lucruri presupuse “normale” la o fetiţă căreia nu i-a venit încă nici ciclul. O generaţie de gimnaste a crescut astfel, nu doar Nadia, o generaţie care a ţinut fruntea sus în competiţii internaţionale. Şi iată, efortul susţinut şi direcţionat cu cap a dat roade la una din fetele talentate: România a avut un nume pe harta gimnasticii, care a stat curat şi pe puterile lui în vârf⁽ⁱⁱ⁾. N-a fost aşa pentru că aşa a vrut România, sau pentru că aşa a vrut Bela Karoli⁽ⁱⁱⁱ⁾, ci pentru că aşa a vrut Nadia (şi doar Nadia): să muncească până a dat în brânci, şi ceva mai mult de atât. Să-şi exploateze talentul în loc să se îndoape cu ciocolată.

Sigur, este excelent dacă reuşim cumva să ne susţinem elitele, odată ce ele apar. Fie prin mecanismele statului, fie prin mecanismul filantropiei individuale, contează mai puţin de unde vine ajutorul necesar, cert este că un om dispus să facă o muncă inumană şi cu cap poate ar merita susţinut; discuţia e încă deschisă. Cert este că drumul până la a ajunge sus e însă al fiecăruia, şi nu prea poate fi influenţat de mecanismele sociale uzuale ale statului.

~*~

Scoţând elitele din discuţia despre “cum să fie lumea mai bună”, ne rămân masele. Propunerea Simonei ar părea că, prin universalitatea ei, o idee excelentă: hai să verificăm dacă oamenii ce trăiesc în România îşi ştiu vorbi limba, iar dacă n-o fac atunci să le tăiem accesul la diverse lucruri dorite. Cu alte cuvinte, să folosim forţa statului pentru a ne asigura de un minim standard al cetăţenilor.

Problema pulsândă în această propunere este că statul îşi foloseşte deja forţa în acest scop. Se racolează copiii şi se trimit obligatoriu la şcoală, luându-i de la munci utile precum aratul câmpului şi tăindu-le timpul în care ar putea astfel socializa. La ce bun? Păi pentru că-i mai bine pentru stat ca oamenii să ştie a citi şi scrie, a socoti eficient şi a şti despre tot felul de chestii elementare precum gravitaţie, ecuaţia-de-3-simplă, reacţii chimice sau exprimarea prin arte. E mai bine, per total, ca statul să cheltuie un număr de resurse pentru a înfige în minţile viitorilor cetăţeni nişte chestiuni, nişte repere ce-i vor face mai târziu mai buni. Efortul statului se îndreaptă pentru a construi nişte cetăţeni mai eficienţi, mai dibaci, mai maleabili, mai versatili în lupta cu viaţa; pe cât le îngăduie şi lor bostanul dintre umeri.

A cere statului să continue a-şi examina cetăţenii după ce aceştia au absolvit cele 12 clase uzuale este o recunoaştere tacită a ratării complete şi iremediabile a şcolii. Pur şi simplu, după 12 ani de făcut “limba română” ca materie, după 4 ani de gramatică şi 4 de literatură, după două examene grele, dacă vine Simona Negrea şi propune c-ar mai exista motiv ca omul să fie re-examinat înseamnă că şcoala s-a prăbuşit în ea însăşi, mai bine trimitem copiii direct acasă. La ce mai există profesori, note şi examene dacă nu se cerne pleava astfel? Ori e nota de bacalaureat la română un indicator suficient de bun, ori desfiinţăm tot şi încetăm să ne prefacem că e utilă şcoala la ceva. Şcolile şcolesc, inspectoratele inspectează, ministerul hm … dirijează, da’ cumva tot vite ies din procesul ăsta? Păi şi atunci?

~*~

Dincolo de demisia şcolii, mai găsesc însă şi alte probleme cu ideile Simonei. Ea vrea binele oamenilor, de asta şi vorbeşte acolo despre “româna funcţională”. Cu alte cuvinte – ea n-ar cere mult, doar să ştie omul să fie coerent şi inteligibil faţă de alţi români.

Doar că asta-i o abordare prescriptivistă. Totuşi, chiar dacă un om scrie “Dragii noştri” el este înţeles în ciuda greşelii sale. Scriu “draga me-a” şi draga mea tot se prinde ceam ce-am vrut să spun eu acolo; doar n-o fi retardată, atunci nu mi-ar fi fost dragă. Sau în fine, suntem amândoi retardaţi şi ne îndrăgim unul pe altul, chestie care n-o interesează pe vreo Simonă a lumii ăsteia.

Cum definim româna funcţională? Unde începe şi unde se termină acea română? Care-i standardul? Minimele standarde de gramatică le testează deja şcoala, nu reiau discuţia: ori se testează acolo, ori înseamnă că ignorarea lor nu-i o chestie atât de gravă pe cât ar vrea diverse profesoare să pretindă. Minime standarde de înţelegere a scriiturii se testează odată cu literatura din şcoală, dacă nu pricepi un text de ziar nu pricepi nici literatură, ăsta-i un lucru atât de evident încât nu merită argumentat. Are a se schimba procedura de evaluare din şcoală, româna funcţională este deja în programă.

… Ăsta e, dacă vreţi, blestemul modernităţii, vizibil în viaţa de zi cu zi: omul se obişnuieşte să contextualizeze şi să recontextualizeze, bucăţele aparent disparate ajung totuşi să formeze un tot oarecum coerent. Ei, aş putea scrie un text plin de greşeli şi care să fie totuşi înţeles. Dacă n-o fac, dacă scriu corect o fac fix pentru că vreau să proiectez o anumită imagine despre mine, să arăt ce pot cuiva care merită. Voi scrie (relativ) îngrijit pe blog şi ca porcu’ pe messenger, spre exemplu; în fond cine mă citeşte pe blog poate mă citeşte prima dată în viaţă, în timp ce cunoştinţele ce folosesc mesageria instant ştiu deja ce-mi poate pielea. Româna de messenger e foarte funcţională în contextul potrivit.

~*~

Apropo de contextul social, la cei bun să ştii gramatică în sensul piramidei lui Maslov? La nimic special. Până nu ajungeţi la partea cu încredere, stimă de sine şi alte chestii complicate, corectitudinea formală în exprimare nu contează chiar deloc. Oilor nu le trebuie cratime înainte de-a avea un serviciu, şi indiferent că scriu noştri sau noştrii tot aşa trag în jug şi tot aşa se tund la final de sezon. Prietenia şi relaţiile intime se dezvoltă, ale dracului, într-un plan ortogonal cu corectitudinea, regulamentele şi scorţoşenia cărţilor.

Veţi argumenta că tendinţa socială e de a interacţiona din ce în ce mai mult în scris, fie că vorbim de trimis un CV corect sau o cerere de rebranşare, şi normal că trebuie să formatezi omul cât mai bine pentru aceste chestiuni care se dovedesc problematice. Totuşi, repet, aceaste lucruri minime sunt de competenţa celor 10 clase obligatorii^(iv), iar dacă omul se încăpăţânează atunci e o idee bună să şi suporte consecinţele. Dacă vrem roboţei mai buni atunci înăsprim condiţiile de examinare la Capacitate^(v) şi Bacalaureat. Şi-aşa nu poţi condensa 4 ani de cunoştinţe în 3 ore de examen cum e acum, îl facem de 6-8 ore şi testăm TOT ce se poate^(vi). Ori ieşi om la capătul luptei ori mai tragi un loz altă dată. Dacă un examen trebuie să aibă greutate atunci să-l facem greu, nu că n-ar fi considerat deja greu el. Să echilibrăm grilele de evaluare, să punem mai mare preţ pe corectitudinea formală, să impunem bareme minime la fiecare secţiune de examen .. soluţii există. Cum ar fi să ai nota 7 per total, dar să nu treci pentru că la secţiunea gramatică n-ai scos măcar jumătate din punctajul maxim?

Cât despre restul oamenilor care chiar au probleme mai complicate în piramida lui Maslov, eu unul vreau să cred că aceia ştiu să şi le rezolve singuri. Oamenii inteligenţi stiu să-şi aleagă mentorii şi uneltele astfel încât să sculpteze în ei înşişi în direcţia dorită; pot să citească manuale de bună voie şi apoi să ceară să li se explice unde nu înţeleg. Testarea suplimentară e echivalentul cu a pune o gimnastă de competitţie să facă pasul piticului, poate-o fi uitat cum e. Ridicol, consumator de timp şi fără vreun beneficiu pentru părţile interesate (dincolo de constatarea că gimnasta face exerciţiul mai bine ca toţi ceilalţi).

~*~

La final dar nu în cele din urmă, ţin să repet o idee dragă mie: competiţia e bună. Dacă un om ştiutor de carte e “mai bun”^(vii) decât unul neştiutor, atunci primului îi revine a-l exploata pe al doilea. Ăsta e sensul de bază al expresiei “ai carte ai parte”, şi anume că dacă ştii chestii ai ceva în plus faţă de unul care nu le ştie, ai un avantaj competitiv fructificabil. Or cum lumea asta e un joc pe resurse finite, hai mai bine să-i lăsăm pe ştiutori sa smulgă partea leului (care li se şi cuvine), iar pe restul să se bată pentru firimiturile rămase.

Există deja limbă română bine folosită. Există oameni culţi, oameni citiţi, oameni informaţi şi la curent cu ce se întâmplă în lume. Oameni educaţi care se manifestă în scris unde aleg ei, fie pe blogurile personale fie prin ziare sau platforme colective. Mai există încă Dilema Veche, mai există Revista 22, România Literară încă n-a murit. Bogdan Dumitrescu încă scrie, Paula Aldescu încă scrie, sunt zeci de astfel de bucăţele disparate din care s-ar putea alcătui un foarte frumos angrenaj cultural dacă am direcţiona efortul acolo unde trebuie. În loc să iei râtanul îngălat şi să-l târăşti afară din mocirlă, mai bine lasă-l pe el să vină singur la duşul pus la dispoziţie, când îşi dă seama că toate celelalte opţiuni sunt mai proaste. Ce-ar avea dacă la oră în loc de literatură s-ar discuta ultimul articol din Dilema, iar în loc de extemporal elevii le-ar vâna greşelile autorilor din ziar? Vorba aia, mai ia şi elevul contact cu exprimarea curată în scris, la standardele secolului nostru.

~*~

O preocupare sănătoasă este, zic eu, cea pentru adevăr (indiferent câte cratime i-ar lipsi formal). Ziceam cândva:

Înainte de a avea cuvânt scris trebuie să avem cuvinte care merită scrise. Ce cuvinte merită scrise? Nu ştim dinainte, dar pentru asta avem vorbirea, cuvântarea, dezbaterea. Pe scurt, încercările oamenilor de a afla adevăruri.

Nu, nu avem nevoie de cărţi. Avem nevoie de mult mai simpla activitate numită adevăr. Rostit, susţinut, protejat, apărat.

Bine, dragi Simone ale lumii ăsteia? Înainte ca “noştrii” să devină o problemă, altele-s mai importante. Poate chiar alea din piramida lui Maslov. E mai important să ne asigurăm că nu există căpuşe care împiedică oamenii să mănânce, să-şi repare trupurile sau să se îngrijească de familie. E mai sanitar să treci prin viaţă îndemnând la adevăr şi curaj, decât îndemnând la corectitudine formală. Mai bine să dai palme pentru corupţie, mai bine să-ţi pui în joc timpul pentru a ajuta pe unul lipsit de mijloace să facă ceea ce e corect.

E şi infinit mai igienic, spiritual vorbind.