Citesc la Vlad Petreanu un articol despre cum lumea nu se lasă dom’le fotografiată. Florăreasa îl suspectează c-ar fi de la primărie, şmecheraşii îşi arată curu’, vânzătoarea RATB se ascunde sub tejghea. Omul pune chestia asta pe seama unor traume individuale care ajung să se închege într-o adevărată ţesătură palpabilă la nivelul societăţii. O fi, nu zic.
O fi, dar uite că eu n-am avut experienţe de-alea. Ce-i drept, n-am nici dSLR, să mă remarce lumea. Am filmat cu o “săpunieră”(i) însă, în toate colţurile oraşului Timişoara. La momentul ăsta am 5 clipuri time-lapse, şi făcând calculul sumar înseamnă că am vreo 10-15 ore de material brut însumate acolo. Nu-i mult, Doamne-fereşte, dar e ceva.
Pot spune cu mâna pe inimă că incidentele mele la pozat/filmat au fost extrem de rare. O vatmaniţă mi-a împuiat capul cu ideile ei greşite despre lege, vreo 5 minute până a trebuit să demareze de la semafor(ii). Un nene m-o întrebat cândva dacă-s “de la ziar” când pozam o Dacie făcută zob pe marginea unui bulevard, şi mi-o zis că nu-i bine să-mi bag nasul. Un al treilea domn, şi el vatman, îmi explica el că are dreptul să mă dea în judecată. V-aş da şi un al patrulea exemplu relevant, dar nu am. Se-nţelege până acolo în fund? Nu am patru exemple de oameni recalcitranţi din Timişoara. A, pardon, cred că unu’ mi-a arătat muie din mersul maşinii. Dacă nu eram atent nici nu-l vedeam.
În schimb, am avut un ţigănuş care văzând că stau pe loc cu camera filmând mi-a dansat. Vasta majoritate a lumii se apropie, vede camera, acknowledge ce se întâmplă şi trec mai departe fără discuţie. Odată fiind pe la marginea oraşului filmând Ronaţul, o doamnă în vârstă s-o oprit cu tot cu plasele din dotare să mă întrebe dacă filmez, şi dacă difuzez undeva; cu regret i-am zis că nu, ci doar pe internet, chestie de care totuşi o fost încântată şi mi-a transmis-o pe loc cu un zâmbet cum doar doamnele în vârstă au. Cam toate exemplele de oameni care s-or încruntat la cameră ar putea fi opuse unui alt exemplu de om ce-o încercat să zâmbească. Un nene văzându-mă cu camera în mână m-o rugat să fac un bine cartierului în care trăia.
Evident, nu vreau să pretind c-ar curge lapte şi miere pe-aici, cunosc şi exemple de fotografi care au avut probleme mai mici sau mai mari în munca lor stradală. Dar mi se pare cumva extrem exemplul lui Vlad, o imagine de haos şi tensiune pe care n-aş vrea-o proiectată asupra întregii ţări din greşeală. Pentru că bucureştiul nu este ţara, bucureştiul arareori este reprezentativ pentru noi, prin lucrurile rele ce le scoate din masele adunate. Încrânecarea bucureştenilor este încrâncenarea capitalei, şi doar a capitalei.
O încrâncenare capitală. Să şi-o ţină şi s-o conserve acolo la ei(iii).
E foarte discutabil articolul 79 din codul civil, in tandem cu 73… legat de pozat si filmat persoane.
Tu unul, ai stat la semafor.
Pe ala il mananca sa filmeze unde nu prea e treaba lui, gen smenurile tiganilor, el fiind ne-tigan gen… tigan as in cel care traieste de pe-o zi pe alta vanzand chestii fara bon fiscal si taxe platite.
Problema e complet diferita.
S-o crede el Vlad Petreanu cineva, dar tocmai astia care se cred cineva au impresia ca au dreptul sa pozeze oamenii sub pretextul reportajului “bine-intentionat”. Totul se schimba atunci cand e pozat la randu-i: vezi clasicul dispret pentru paparazzi, de-altfel rezonabil, dispret care se indreapta si spre cei care “gusta” produsul paparazzilor.
Chestie e ca prea multi au impresia ca un dslr si un statut de blogger iti da vreun drept in plus fata de restul oamenilor. Diferenta o face Vorba. Chiar ea. Nu poti lua moaca omului ca sa-ti scrii articolul cu ea fara sa-i dai buna ziua. Chiar daca ala e hot, e tigan, e taran, cersetor etc.
Eu de multe ori cand fotografiez un om de aproape ii dau buna ziua sau macar un zambet si mi s-a raspuns de fiecare data la fel. Si ala care traieste din vandut pepeni e om, ca ce face e ilegal e cu totul altceva. Sa stea Petreanu trei zile cu oamenii aia, ziua, dar mai ales noaptea cand dorm pe strada a-i pazeasca etc. si pun pariu ca i-au iesi un reportaj adevarat, nu o fituica de articol pentru cei care il aproba orice ar scrie.
Bucurestiul merita deseori b-ul mic. Si asta e soarta cam tuturor oraselor mari unde lumea vine de peste tot adunata de miraul job-urilor si a vietii mai bune. Cei ai locului sunt incrancenati ca se aglomereaza, nou-venitii simt aversiunea si raspund la randul lor cu aversiune. E un oras care respira mult stres pe metrul patrat, iar orgoliile prostesti si fudulia completeaza. De fiecare data cand mergeam in provincie, aveam senzatia ca in resutl tarii e… vacanta :)
erata: sa-i pazeasca, mirajul, restul tarii
@ Vexare:
Da, ce-i drept, e discutabilă interpretarea corectă a legii precât şi limitele ei.
Nu cred că a fost discutată legea asta prea mult în praxa judecătoriilor, iar dacă a fost discutată atunci nu s-a închegat nici un precedent utilizabil. Deh, pe sistemul francez în care judecătorul poate lua în considerare chichiţe care fac diferenţa între cazuri.
@ Claudia:
Da, de altfel cred că s-a menţionat prin comentarii pe la el: regula nescrisă a fotografului e să ceri voie de la persoană. Fie din buze fie din ochi fie .. cumva. Pe de altă parte, nu mi-e clar câte detalii avem la dispoziţie ca să judecăm, poate că şi-o fi cerut voie dar n-o avut cu cine? E un scenariu la fel de credibil.
Vizavi de remarca cu “toate oraşele mari” – de acord. De asta nici n-am ţinut să pedalez pe vreo calitate aparte a Timişoarei, precum n-aş pedala pe vreo calitate a Clujului sau Constanţei. Mai ales a ultimeia.
Până la urmă, problema pe care aş vrea-o tranşată este aceea că “nimeni nu zâmbeşte în mod spontan”. Am impresia că ori a făcut acolo o licenţă, ori n-a săpat suficient de adânc.
de adaugat si ca aia de la ratb are un fel de carcasa psihologica stand in dugheana, comunicand doar prin gemulet; probabil bagat capul de testoasa inapoi in carapace e o reactie naturala… la pradator