În care mă amuz puţin

Citeam acum ceva vreme o ştire despre cum într-o nu-ştiu-care-ţară pachetele de ţigări vor deveni identice prin lege. Indiferent de conţinut, ele vor avea aceleaşi însemne şi avertismente. Bun. Astăzi aflu că legea respectivă a trecut, şi că îşi produce efectele deja:

Plain cigarette packaging works: study

Plain packaging on tobacco products is associated with lower smoking appeal, greater support for the policy and a higher urgency to quit among adult smokers, a new study has found.

(snip)

“Compared with branded pack smokers, those smoking from plain packs perceived their cigarettes to be lower in quality, tended to perceive their cigarettes as less satisfying than a year ago, were more likely to have thought about quitting at least once a day in the past week and to rate quitting as a higher priority in their lives. Plain pack smokers were more likely to support the policy than branded pack smokers,” the researchers said in their paper.

sursa

Deci dom’le, făcând ţigările indiscernibile între ele au reuşit să le reducă factorul de “cool”. Nu mai eşti smecher că fumezi Marlboro, sau că fumezi Winston⁽ⁱ⁾. Dimpotrivă, eşti un fumător ca oricare altul, un prost care se omoară pe el însuşi şi care-i mai enervează şi pe cei din jur. Huo fumătorilor, uite cum prin group-think am reuşit să înaintăm valorile social-puritane.

~ *~

Eu am fumat 3 ţigarete “normale” în viaţa mea, sau 3 şi jumătate, nu-mi amintesc dacă am încercat şi Carpaţi. Cred că da, îmi amintesc gustul de aşchii cărora le-ai dat foc, motiv din care am şi aruncat mizeria după 4 fumuri. Dar e cert că 3 ţigări sigur am încercat şi am terminat; curiozitatea, deh. Am încercat, nu m-a prins. Pall-Mall, Kent, dracu mai ştie ce am tras, dar de fiecare dată la capătul ţigării am rămas cu întrebarea “băi .. asta-i tot?”. Nimic, nimic interesant sau special, pula mea⁽ⁱⁱ⁾ … prea puţine senzaţii pentru a fi vreo Mare Chestie. Reţin că minunea aia de Kent mentolat o fost aproximativ interesant, însă doar atât – aproximativ.

Am crescut în casă în care s-a fumat, am stat între adulţi pe vremea când a fuma de faţă cu copilul era perfect acceptabil, am avut colegi de clasă care fumau dinainte să aibă buletin. Încă nu pricep de ce ţigările sau fumatul sunt o atât de mare chestie, sincer să fiu. Probabil că la faza asta au dreptate australienii: oricum vasta majoritate a căcaturilor vândute oamenilor sunt cvasi-identice, hai să tăiem rămurica băieţilor de la publicitate. Dacă aş auzi ceva similar despre mărcile de “bere” vândute sub diverse nume şi ambalaje, dar altminteri şi ele identice, n-aş stresări mai tare⁽ⁱⁱⁱ⁾. Progresul a constat în aceea că avem acum X mărci producătoare de produse, care toate concurează între ele pentru a reduce calitatea în numele competiţiei economice. Cine poate pune mai puţină carne în salam, cine poate masca mai bine halul în care sunt mititeii, cine acidulează mai tare berea, cine vinde ţigări mai “slim” dar mai aromate artificial. Sictir.

~*~

În altă ordine de idei, fumez. Chestia asta surprinde pe multă lume, pentru că rar mă vede cineva făcând chestia. Nu iau pauze la muncă cu scuza că “eram la o ţigară”, nu afum toată masa o seară întreagă, nu .. nimic din comportamentul specimenului uzual. Şi atunci?

Păi fumez, spre exemplu, King Edward. Sau Blackstones. Poate cinci într-o lună, sau zece într-o lună, 3 într-o singură seară dacă nu-mi pasă că a doua zi n-o să simt gustul nici unei mâncări. Neimportant. Cert este că recunosc mirosul ţigării de foi imediat ce-l simt în aer, cum simt şi recunosc mirosul tutunului rulat la foiţă^(iv). Ar putea toate guvernele lumii să dea ce legi vor ele, chestiilor ce se disting prin natura lor nu le pot fi răpite acele atribute fără a le măcelări. N-am fumat trabuc încă^(v), cum n-am băut whisky ce costă peste suta de dolari sticla încă. Există o măsură în toate, şi recunosc că nu mi-aş permite. Dar oamenii din jurul meu recunosc imediat ţigara de foi; aş putea să o scot dintr-o cutie de pantofi a unui boschetar, imediat cum i-ai dat foc tutunului îl simţi că-i altceva. Futu-i, simţi că-i altceva chiar şi când desfaci ţigara din ambalaj. Culmea, ca o remarcă laterală, chestiile astea sunt convins că ar trebui să fie norma, nu ceva extraordinar-de-ieşit-din-comun. Dar noa, într-o ţară cu tradiţie în Carpaţi şi Snagov …

~*~

Bun, acestea fiind spuse, am de pus o întrebare. E clar că scopul marketingului e să vândă produse cât mai proaste la preţuri cât mai avantajoase producătorului, unor mase cât mai mari. Nu e ceva discutabil, sub pretenţia că “ne facem cunoscut produsul” se minte absolut orice despre el. Coca-Cola era recomandată sugarilor într-o vreme.

Nu-i foarte clar dacă marketingul (ca domeniu de activitate) are vreo legitimitate, el pretinde că da. Pe de altă parte, nici statul nu are o foarte mare legitimitate în a băga pumnul în gură diverselor firme. Teoretic rolul statului este de a fi doar arbitru în diverse treburi – decident al criteriilor pentru “ce-i important pentru populaţie”, şi apoi trasator al liniilor de marcaj pe care subiecţii^(vi) trebuie să le respecte.

Ei, şi întrebarea: cine are dom’le dreptate? Ar trebui statul să intervină în drepturile persoanei-firmă de a-şi reprezenta produsul aşa cum vrea ea? Mai ales când ambalajul nu conţine nici un fel de informaţie falsă. Că, sincer să fiu, îmi pare cam exagerată reacţia descrisă în citatul de la începutul articolului.