Uneori visez

Uneori visez. Chestia ciudată cu visele mele, cel puţin cele pe care mi le pot aminti, este că le pot şi controla. Nu pentru c-aş avea eu puteri supranaturale, ci pentru că ele se apropie prea mult de limita conştientului. Visez, şi în timp ce acţiunea se derulează, pot auzi porţiunea din creier care se ocupă de “regie” cum caută frenetic să decidă ce se întâmplă mai departe. Nu de puţine ori m-am trezit din somn, continuând să mă întreb ce ar fi trebuit să facă personajele mele din vis, respectiv ce opţiuni aveau de fapt la dispoziţie. Evident, visele în care ştiu ce pune la cale regizorul nu mai au mare efect asupra mea, pentru că aflu şi eu simultan cu creierul propriu ce se va întâmpla.

N-am visat că zbor decât o singură dată în viaţă, pentru că de obicei mă trezesc încercând să-mi imaginez (conştient deja, da?) cum e senzaţia de zbor. O singură dată mi-a ieşit figura, o singur dată am dormit suficient de adânc şi am reuşit să imit în minte senzaţia de uşurătate a trupului nepurtat de aripi, doar înclinat cumva în direcţia de deplasare şi liber de greutatea paşilor.

Dinjos vă voi povesti un alt vis ne-regizat, cu slabele mele puteri de a mi-l reaminti în detaliu. O fo’ acum multe luni, şi totuşi a fost într-atât de intens încât m-a bântuit multă vreme după ce l-am visat. Adânc şi prost am dormit în ziua aia …

~*~

Mă găsesc pe o stradă. Mărginaşă. Este foarte evident lucrul ăsta, pentru oricine a văzut vreodată cum arată cartierele limitrofe ale oricărui oraş românesc. Blocuri înalte de un gălbui-scorojit, iarba crescând dezlânat pe marginea drumului, ochiuri de geam pe alocuri sparte care completează o atmosferă sordidă. De fapt spun greşit oraş, pentru că deşi am blocuri în faţa ochilor, totuşi nimic nu seamănă a oraş şi civilizaţie; ar putea fi la fel de bine o stradă în mijlocul lui niciunde; nu am mărci ale civilizaţiei care să mă plaseze “la oraş”.

Eram deci pe o stradă, şi trebuia să ajung .. dracu ştie unde. Dar mă grăbeam, şi dacă nu mă grăbeam atunci simpla aflare în zona respectivă mă făcea să grăbesc pasul. Simţeam ochi duri privind dimprejur, deşi altfel muţenia locului era mormântală. Remarcabil de altfel, asta e o trăsătură relevantă, tăcerea completă de parc-aş fi într-un film de groază în care aşteptăm să sară de undeva criminalul, pericolul.

O iau la pas, încercând să ghicesc încotro merg. Din urmă mă prinde înserarea, fără grabă însă fără oprire – diverse aspecte ale scenei cad în penumbră, se sting încet-încet. Ies de pe stradă, dau în alta, apoi în alta, toate seamănă între ele şi nu-i una care să-mi dea vreun indiciu încotro mă duc. Nu privesc decât arareori înapoi, nu văd nimic şi totuşi ştiu că ceva este în urmă şi aşteaptă să mă încolţească. Oameni care au violenţă în minte, câini maidanezi pe al căror teritoriu voi fi un intrus odată cu căderea completă a serii. Merg, merg, nu pot spune câtă vreme. Cert este că la o bifurcaţie am de ales între două drumuri ce par suficient de diferite .. şi aleg greşit. Ies pe un mal al unei ape micuţe, un soi de canal urban care-i însă cumva mărginit într-o parte, strada mea este înfundată cu piciorul unui pod sau ceva foarte mare care blochează trecerea complet.

Este sunet, în sensul că auzi tăcerea apei şi tăcerea străzii, însă nu mai este liniştea mormântală descrisă mai devreme. Pe apă nici urmă de vas, plută sau altă formă de transport pe care aş putea-o folosi, deşi timp de o microsecundă am sperat ca asta să facă alegerea una corectă. Eu merg, continui să merg până la înfundare, până la întâlnirea pereţilor podului cu cei ai clădirilor, iar din urmă tot răsar ochi şi în final se desprind colţi şi forme butucănoase din urma mea. Tot ce rămâne în minte este galbenul-coşcovit al pereţilor muţi, o tăcere veche şi inumană căreia nu-i pasă de ce se întâmplă la nivelul solului. Pereţii muţi, înalţi şi fără vreo fereastră, roşi de vreme însă puternici şi altfel de netrecut, oricât de mare ar fi voinţa sau năzuinţa mea …

După care trezirea. Galbenul ăla scorojit mă hăituieşte de atunci încoace, ba chiar i-am găsit şi o slabă aproximaţie undeva în realitate.

~*~

 Chestia e că am avut o serie de vise similare, însă nu identice. Ce se păstrează între ele este tăcerea mormântală, liniştea dată de un loc altminteri părăsit, şi pe care-l presimţi c-ar conţine totuşi fiinţe ce poate nu ţi-s binevoitoare. Aceeaşi senzaţie de încordare, de atenţie concentrată pentru a nu fi luat prin surprindere de vreun câine sau boschetar ce te consideră nedorit. Mai am vise de aceeaşi culoare verde-stricat cu tonuri de gălbui, spre exemplu unul în care înotam în apa Begăi, foarte joasă şi foarte murdară, în ceva întrecere. Îmi amintesc un vis în care trec printr-o hală plină ochi cu un material de consistenţa şi cu aspectul bălegarului, care cumva era încărcat pe ceva navă şi prin care a trebuit să trec fizic⁽ⁱ⁾. Am un vis în care şedeam pe-o bancă şi-un alai de nuntă trece vesel, iar eu îl urmăresc spre a intra⁽ⁱⁱ⁾ în curtea unei fabrici părăsite. Unde de altfel curtea e mică şi pătrată, iar pereţii te împresoară ameninţând prin tăcere, un contrast atât de izbitor cu lumea “de afară” încât ţi-e frică şi să respiri; nu văd nici o ieşire, caut într-un corp de clădire dar e în întregime părăsit, apoi reuşesc să trec printr-o uşă cu gratii doar spre a mă găsi într-o încăpere cu un câine agresiv şi aspect de maidanez rufos. Nu mi-e clar cum i-am trişat atenţia, însă trecând de a doua poartă cu gratii mă văd din nou pe o stradă clar din oraş, cu pomi, cu oameni, cu sunete şi mai ales culori calde. Foarte pregnantă diferenţa.

Într-un fel chiar e o reamintire a preumblărilor mele pe străzi mărginaşe şi o revedere a fabricilor în ruină pe care le-am vizitat. Oarecum. Însă nu complet.

Am vizitat, spre exemplu, Cazarma “U” din Timişoara, care-i lăsată în ruină de zeci de ani. Am intrat fără să-mi pese prea mult, am tresărit când am constatat că într-adevăr erau oameni ai străzii acolo, şi totuşi am păşit înauntru pentru că mă mâna dorinţa să văd şi pozez locurile. Iar oamenii chiar n-or avut nimic cu mine, şi am ieşit întreg de-acolo, ba chiar mi-am dus şi prietenii în vizită o tură⁽ⁱⁱⁱ⁾ fără să păţim nimic. Am intrat repetându-mi că oamenii dacă-s prezenţi nu-s violenţi, că dacă ar fi atunci s-ar fi auzit de mult prin târg, că în fine şi lor le-o fi frică de-un străin într-o primă fază. Toate chestii corecte de altfel, însă subconştientul nu se ocupă cu logica, şi rămâne acel “dacă ar fi fost altfel..“.

Idem, am vizitat fosta fabrică ILSA, cu vântul trântind uşile între hale de mi se ridica părul în cap .. dar am ieşit, fără să întâlnesc picior de om sau animal de care să trebuiască să mă feresc, darmite să fug. Am intrat, am văzut fostele hale căzute în uitare, am privit prin geamurile sparte. Am văzut cataloage de produse şi rămăşiţe de lână, încăperi strâmte pe unde “mergea” tubul de aerisire şi unde era să rămân blocat, casa liftului care stătea căscată şi-n care m-am aplecat să pozez.Am fost pe acoperiş şi-am văzut de sus Take Ionescu cu maşinile mergând domol pe-acolo, am văzut rutina şi banalul în nudul lor, colecţii de blocuri şi instituţii.

Ştiu că dintotdeauna m-au fascinat lucrurile căzute în uitare şi decrepitudine, precum şi maşinăriile ce funcţionează singure sau funcţionau cândva. Pe când eream copil mergeam cu tata la el la muncă, şi cel mai fain lucru -şi cel mai nasol, simultan- era să scurtăm drumul trecând prin camera boilerelor^(iv). Tot la tata la muncă am văzut şi-am fost interesat de strung, maşinăria infernală care prelucrează fier şi-i complet nepăsătoare la oameni şi ratările lor^(v). Computerul nu este decât o extensie naturală a acestor maşinării, un procesor fiind suficient pentru a măcina date şi a scuipa rezultatele cu monotonia infinitului, atâta vreme cât este curent şi sunt suficiente date.

Dar, cum ziceam, nu mi-e clar dacă toate astea au vreo legătură între ele.