Dacă tot vorbeam despre Dune ..

Am menţionat în treacăt cum c-am citit cu întârziere Dune.

Universul mi-a plăcut, nici personajele nu-s deloc de aruncat. Paul este un tânăr care creşte⁽ⁱ⁾ ca Făt Frumos, într-un soi de bildungspoveste ce împleteşte informaţia cu acţiunea. Nu avem doar devenirea lui Paul, transformarea lui din copil în bărbat, ci şi acţiunea destul de interesantă care ne oferă suportul pentru personaj. Plecarea pe Arrakis, contactul cu fremenii, transformarea lui în Kwisatz Haderach, izbânda asupra împăratului .. toate astea împletite cu descoperirea planetei însăşi, cu înţelegerea detaliilor asupra modului de viaţă fremen şi al scopului lor ultim. Avem şi elementele de ecologie care oferă un schelet destul de interesant întregii poveşti, să nu spunem că lipseşte ştiinţa din denumirea genului; ficţiune avem, slavă lui Shai-Hulud.

Pe scurt, Dune este o lectură la care revin cu plăcere.

Ei, dar Herbert nu s-a oprit la Dune, tot aşa cum industria cinematografică nu s-a putut opri la Matrixul original. Cum curiozitatea e mare, am pus mâna şi-am citit următoarele două cărţi din serie, Mântuitorul Dunei⁽ⁱⁱ⁾ şi Copiii Dunei⁽ⁱⁱⁱ⁾.

Mântuitorul Dunei începe destul de interesant, de altfel. Nu surprinde pe nimeni faptul că Paul a pus stăpânire pe majoritatea cunoscută a imperiului, într-o furie absolutistă pe care o pre-vedem încă de la primele menţiuni ale Jihadului din prima carte^(iv). Urmează în mod logic cum că împotriva acestei puteri crescânde se formează curenţi anti-putere, se organizează conspiraţii şi se pregătesc lovituri din umbră.

Cartea nu-i rea, însă suferă fix de ceea ce a suferit şi Matrix II, problema că şade în umbra predecesorului. Pierde prin urmare la capitolul atenţie, nu privim cu aceeaşi încordare cu care citeam prima carte. Totuşi nu-i doar o reaşezare a pieselor pe tablă, ci ne oferă un număr de elemente noi de intrigă: dansatorii-faţă, revenirea lui Idaho din morţi, dezvoltarea Aliei^(v) – în prima carte ea nu apare decât fugar, şamd. Am citit volumul cu oarece plăcere şi oarece interes faţă de poveste. Totuşi, la începutul cărţii Paul stă pe tronul absolut al lumii, iar la final familia Atreides n-a fost deloc distrusă sau clintită de pe acest tron, deşi persoana lui Paul a fost distrusă^(vi). E un fel de dezamăgire faţă de Ceea-Ce-Ar-Fi-Putut-să-Fie. Nu se compară cu finalul primei cărţi, unde fremenii îl lasă mască pe împărat atacându-l călare pe viermii de nisip .. ştiţi cum zic?

Copiii Dunei ne arată viaţa moştenitorilor lui Paul. Au şi ei de înfruntat pericole politice, e un dat într-o poveste care are de-a face cu familia unui împărat-zeu. Pe lângă asta povestea se complică prin decăderea Aliei, care are de suferit de pe urma modului cum s-a născut. Ni se detaliază problema principală, faptul că transformarea ecologică a planetei Arrakis este şi visul fremen şi un lucru ce nu trebuie lăsat să se întâmple, datorită efectelor asupra mirodeniei. Acţiunea baleiază între politică şi considerente genetice-religioase-etice care ţin de viitorul rasei aşa cum este el întrevăzut de Paul şi de fiu’său Leto.

Pe scurt … m-am bucurat când am ajuns la finalul cărţii. Soluţia, izbăvirea, rezolvarea conflictelor chiar şi temporară este o binecuvântare având în vedere cât se chinuie autorul să ajungă în acel punct. Nu e proastă cartea, dar nici n-are vreo calitate. Cui i-a plăcut universul Dune probabil o va citi în virtutea acelei atracţiii … pentru restul lumii este complet ignorabilă. Nu cred c-a dat vreo referinţă pop vag notabilă.

Revin dacă fac cumva greşeala să citesc şi cartea a patra, cu Împăratul-Zeu al Dunei.