Feluri de exprimare

Aminteam într-un articol precedent despre profesorii mei de engleză.

Mi-a rămas pregnant în minte un anume moment al meu de şcolar, o chichiţă ce altfel ar trece neobservată. Şi anume:

La limba română am fost mereu “bun”. Prin asta nu înţelegem vreun geniu, doar că am avut răbdarea să citesc cărţi pe când alţii jucau fotbal, şi să studiez concepte şi algoritmi pentru a diseca în bucăţi limba. Nu-i greu, dacă înţelegi timpurile verbale ai deja uneltele superficiale cât să construieşti fraze care par complexe, iar folosind vocabularul ce-l achiziţionezi din cărţi poţi să chiar şi faci frazele să sune interesant⁽ⁱ⁾. Mbun.

Chestia e că limba engleză, aşa cum era ea predată la Şcoala Generală Nr. 6, era o varză. Şi datorită cantităţii⁽ⁱⁱ⁾, şi datorită audienţei⁽ⁱⁱⁱ⁾. Am făcut ceva gramatică şi câteva compuneri de 3 paragrafe – dar nimic, nimic care să fixeze limba în minte sau să fie de ajutor în situaţii reale. Eram, cum s-ar spune, bun în vid. Chestia asta s-a schimbat radical la liceu, pus sub presiune întregul meu corpus de “engleză” s-a dovedit a fi o şandrama şubredă în prima zi .. şi s-a dus dracului de tot în prima săptămână. Am învăţat ceva mai bine între timp, nu-i vorbă, da’ a fost un moment ..

.. prin clasa a zecea sau a unsprezecea, nu mai reţin. Cert este că între clasele a noua şi a zecea am pus mâna pe-un manual de gramatică, chestie ce mi-a folosit pentru a reconstrui bazele. Cu alte cuvinte, dacă înainte ziceam ce-mi venea şi cum îmi venea, cu rezultate evident dezastruoase, acum cel puţin puteam spune tâmpenii într-o formă relativ coerentă. Ok. Chiar dacă şi-n generală se predase despre had had şi shifting tenses când schimbi diateza, dracu o reţinut fără să am nevoie de o aplicaţie practică constant.

Ei, având rudimente de gramatică şi tot învăţând chestii noi la clasă, următorul pas de făcut a fost în direcţia vocabularului. Pentru mine a fost foarte frustrant să ştiu CE vreau să spun în limba română, într-o frază cu 3-4 propoziţii subordonate, şi să-mi iasă o mizerie la traducere, trainwreck cum zic şi englezii. Ştiam că ce iese în engleză nu este exact ce vreau eu să transmit. Realizam că sunt nişte aproximări grosolane, de strungar începător. Habar n-aveam CUM pot face să iasă mai bine.

Momentul de care zicem .. realizarea a venit de la sine. Având 3 materii predate în engleză, făcând teme în limba aceea şi citind în timpul liber literatură/ziare^(iv), ceva s-a “legat”. Pe la mijlocul clasei a zecea, în mijlocul unui test la care scriam un eseu, m-am surprins că nu mă puteam decide nicicum care anume sinonim s-ar potrivi mai bine în fraza mea. Lucrul ăsta nu se mai întâmplase, până atunci foloseam pur şi simplu primul cuvânt care părea că ar aproxima cel mai bine conceptul din discuţie. Surpriza că, băi, vocabularul îmi îngăduie o cât de mică varietate şi fineţe în exprimare aproape m-a dărâmat de pe scaun. Chestiunea vine cam aşa: chiar şi în română, nu eram foarte atent la exprimare. Chiar şi acolo foloseam termenii cum îmi veneau la gură, însă rezultatele erau acceptabile pentru că aveam în subconştient distincţia dintre simboluri. În engleză fiecare cuvânt necunoscut era un simbol necunoscut, nu aveam opţiuni pe câmpurile semantice. În engleză, însăşi posibilitatea de a avea rezultate cât de cât acceptabile mi se păruse necunoscută până în fix momentul ăla.

Spre exemplu, să zicem că vrei să spui despre sentimente: e simplu să spui că eşti sad. Dar ăsta e un termen-umbrelă în ambele limbi. Uneori situaţia e gri-uscat deci cheerless, alteori persoana e depressed. Uneori lucrurile sunt regrettable, întâmplarea e tragic, starea ta internă e miserable. Câmpul semantic al termenului “trist” e foarte larg, trebuie să-ţi alegi ce anume vrei să reprezinţi^(v). Lucrând cu colegi englezi de ceva vreme, pot observa că în interacţiunea cu românii ei încearcă voit să facă aceeaşi chestie, să restrângă paleta exprimării până la un minim unde sunt siguri că românii îi vor înţelege; în mintea mea, ăsta e un semn că au întâlnit suficient de mulţi români care în teorie ştiu engleză, însă nu o engleză dincolo de minimul funcţional.

Practic vorbind, orice vorbitor al oricărei limbi arbitrare are de rezolvat două probleme esenţiale: ce spune, şi cum o spune. Acel “ce” se referă la vocabular, care după cum spuneam trebuie să fie suficient de larg încât să ofere opţiuni pe câmpuri semantice grosier alese, incluzând fraze-tip, distincţia de sens între termeni ce altfel ar părea similari, etc. Problema lui “cum” este una de sintaxă, gramatică şi în general reguli de organizare a comunicării conform cu practicile nativilor. Astea două chestiuni sunt primele importante dacă scopul este comunicarea .. hm, nu neapărat clară, cât directă. Cât să te poţi înţelege aproximativ cu un om aleatoriu pe stradă. Pe lângă elementele de bază^(vi), mai sunt apoi de luat în considerare şi elementele care ajung să dea savoare limbii: semnalizatorii de registru, termenii specializaţi pe câmpuri semantice din ce în ce mai înguste, gramatica dusă la limitele ei de complexitate, expresiile specifice unor arealuri geografice limitate, referinţele culturale^(vii) şi inside jokes – practic sarea, piperul şi restul mirodeniilor ce fac ciorba să fie bună. Carnea, elementul principal, ar fi ideile interesante ale vorbitorului.

~*~

Asta o fo’ introducerea.

Pentru că, de fapt, toată şandramaua de idei e ceva banal în evidentul ei, cel puţin aşa sper. Şi totuşi, şandramaua are o ipoteză implicită, pe care nu mi-e clar dacă o observă lumea. E iarăşi o observaţie evidentă în banalul ei, însă situaţia are rădăcini adânci în cele expuse dinsus.

Ipoteza se află descrisă la momentul când spuneam despre “scris eseuri”. Scris. Discuţia se poartă despre scris, chiar dacă nu o spunem explicit niciunde. Metoda primară şi iniţială de exprimare a simbolurilor a fost însă, în realitate, corpul. Fie că indici spre gură pentru a transmite foamea, fie că scoţi sunete guturale şi-ţi mişti şoldurile ca să spui că vrei sex; indiferent că priveşti fix în ochii interlocutorului pentru a-ţi arăta stăpânirea de sine, sau că laşi umerii în jos şi capul în pământ pentru a evita furia cuiva mai puternic. Corpul poate fi folosit pentru a transmite semnale analogice, şi a fost folosit în acest scop mii de ani înainte de inventarea grafiei şi scrisului. Poate timp sute de mii de ani.

Scrijelirea semnelor pe un suport material are avantajul notabil că le păstrează pe o perioadă mai lungă de timp. Tot scrijelirea oferă ocazia de a da un corp ideii, ştim clar ce transmitem şi ce nu urmărind ce simbol este reprezentat şi ce nu. Desigur, tot ceea ce spunea corpul trebuie acum redat explicit, fie direct printr-un simbol al scrierii fie indirect prin tonul constructului. Cum redai că un personaj din roman este umil? Fie o spui direct cu vocea naratorului, fie descrii scena astfel încât cititorul să poată subînţelege. Evident, este posibil ca autorul să vrea să spună ceva iar cititorii să înţeleagă altceva, e mare problemă a artei de la facerea ei.

Vă amintiţi poate despre discuţia de la orele de română, vizavi de distincţia dintre culturile majore şi culturile minore. N-aţi dat atenţie, cum mai nimeni nu dă chestiunii, pentru că în fond cui îi pasă? Noi trăim într-o cultură majoră^(viii), în sensul că astăzi producem şi consumăm simbolurile importante ale culturii prin intermediul scrisului. Am fost cândva o cultură minoră, producând simboluri şi reprezentări despre lume prin intermediul dansului, picturii şi în general al exprimării directe a trupului. Nu mai ştim însă prea bine cum e aia, realizăm că tot ce s-a păstrat este un “ceva” vetust, credinţe vechi^(ix) încastrate în nişte moduri de exprimare care ne vin peste mână. Nu mă credeţi pe mine, întrebaţi un copil de clasa a opta, din orice comună sau oraş doriţi.

Chestiunea în discuţie este că, totuşi, exprimarea analogică are calitatea de a fi fluidă, în timp real. Pe lângă asta, creierul uman este formatat de milenii de evoluţie pe acest tip de procesare, nu-l deranjează foarte mult să parcurgă şiruri de simboluri emise concomitent de multiple surse diferite; va ignora o parte, va arunca jumătate din ce consideră că-i neimportant, însă va prinde esenţa a ceea ce se întâmplă. Oricine a urmărit o discuţie între fete cât de cât educate a observat lucrul ăsta, lupta subtilă dată pe toate planurile între relaţiile subiacente dintre ele şi modurile cum se exprimă. O privire sarcastică, cuvinte alese potrivit, tonul vocii modulat de 3 ori în aceeaşi frază .. o mini-dramă ce vi se desfăşoară live în faţa ochilor. Teatrul este, pe aceste coordonate, o marcă de vârf a culturii minore; chiar dacă scenariul este în scris, interpretarea este în faţa ochilor. Nu degeaba se spune despre oameni că “joacă teatru” când încep să mintă convingător, nu?

Se poate construi un eşafodaj foarte complex, folosind doar uneltele de exprimare analogice. Totuşi el îşi are anumite limite în capacitatea de a urmări în timp real a ascultătorilor.

Scrisul a spulberat totul în cale, dând putinţa oamenilor de a simboliza ceea ce altminteri ar fi greu de reprezentat, şi de a parcurge vizual şiruri de simboluri în ce ritm au ei nevoie. Nu mă credeţi că ăsta e lucru important? Încercaţi să-i dictaţi cuiva o ecuaţie de clasa a 12a fără pauze, vedeţi cât de bine vă urmăreşte.

Desigur, scrisul a avut un început anevoios. Avem un nivel de complexitate în plus, impus de existenţa convenţiilor de scriere; omul ştie  cuvintele necesare, însă descoperă uimit că trebuie să reînveţe, să facă noi legături mentale între litere şi sunete, între cuvintele scrise şi rostirea lor. Însă trecând peste acest hop, cu uneltele scrisului începem să reprezentăm concepte din ce în ce mai complexe, să le menţinem clare prin structurare. Mai o diagramă, o notiţă de subsol, un index de subiecte sau o listă de definiţii pentru conceptele complexe, scrisul devine rapid un dezmăţ al întregului univers reprezentabil. Poate că există un motiv din care filosofia nu se transmite oral, iar antropologia modernă e în cărţi. Universul reprezentărilor şi mai ales al cunoaşterii creşte exponenţial.

~*~

.. nu mi- clar dacă discuţia asta conduce undeva anume. Am putea aminti aici de toţi oamenii care prin “pot vorbi limba străină cutare” vor să spună că “m-ar înţelege un străin când îi vorbesc, dacă dau foarte convingător din toate mâinile”. Am putea vorbi despre oamenii care spun că nu pricep matematică, deşi e un sistem lipsit de ambiguităţi; poate tocmai de aia? Creierul nu e formatat de la natură să lucreze cu simboluri nude. Putem acum să urmărim o persoană şi să vedem, de la distanţă, ce fel de metodă preferă pentru a reprezenta realitatea. E interesant? Merită periplul şi efortul?

Eu zic că da.

Eu zic că da, pentru că vedem cum încet-încet oamenii renunţă la eşafodajul scrisului. Într-o vreme, a scrie era apanajul unei elite, costurile reproducerii imense, iar efortul depus întru perfecţionarea scrierii nu putea fi plătit în bani. Lucrurile s-au schimbat radical odată cu maşina de imprimat, şi s-au schimbat complet odată cu internetul. Educaţia universală ne asigură că oricine poate procesa simbolurile scrise numite şi litere, iar costurile scrierii şi citirii sunt fix 0. Cât costă să trimiţi un sms, un e-mail, un tweet? Nimic. Prin urmare, oamenii nu au absolut nici un motiv să-şi filtreze sau formateze scrisul, nu datorită costurilor externe care existau într-o vreme.

Desigur, discuţia nu se poartă în sensul dramatic-plângăcios că “vai, se devalorizează cultura“. Nu se pune problema de aşa ceva. Tinerii care astăzi scriu “luv my bae^(x)” n-ar fi scris nimic acum 50 de ani. Fie pentru că ar fi fost ocupaţi să muncească, fie pentru că nu şi-ar fi bătut căpşorul cu a concepe scrisori îngrijite. Putem încerca o discuţie pe direcţia lui l’embrass du choix, vezi-Doamne existenţa mijloacelor ieftine ar împiedica unii tineri să se dezvolte; mi se pare o idioţenie, argumentaţie pe acelaşi calapod cu “existenţa aparatelor foto portabile distruge Arta Fotografică”.

Totuşi, rămâne discuţia de fond, şi anume că avem milioane de maimuţe producând milioane de litere şi combinaţii de idei, din care vasta majoritate inutile. Nu zic că n-ar fi utile emitenţilor, în sensul că-şi exteriorizează sentimentele, frustrările şi aşa mai departe. Dar inutile lumii în general, din motive evidente. Oamenii educaţi există în continuare, poate sunt mai greu de auzit ..

Dar deja mă întind, aşa că voi lăsa Cititorii Mai Inteligenţi Ca Noi să completeze ceea ce-i necesar.