Amintiri din liceu (4)

Câteva vorbe şi despre materiile de “real” din programă ..

*

Informatica o fo’ materia mea dragă. Logic de altfel, făcusem câţiva ani programare la Palatul Copiilor, programa de liceu avea aceleaşi concepte de bază predate într-un limbaj ce-l cunoşteam deja (Pascal). Czabor Noemi ne-a fost profesoară, în general de treabă dar se pare că fără acel talent de a explica informatică.

Explicaţiile şi mai ales exemplele ei păreau mai degrabă că înceţoşează mintea decât să fie folositoare audienţei. Totuşi, în apărarea ei, voi a spune şi că programarea îmi pare una din acele ştiinţe dubioase pe care ori o “prinzi” ori nu; în fond lucrezi cu concepte pur abstracte. Ce este o variablă, unde trăieşte ea, de ce trăieşte acolo, cine are grijă să-i aloce memorie? Sigur, toate întrebările au răspuns, însă te tot adânceşti ca în vizuina iepurelui săpând după detalii. Nu se potriveşte cu mintea elevului de clasa a noua⁽ⁱ⁾.

Deşi materia se târăşte groaznic de lent, şi durează 3 ani până ajungi să scrii programe mai lungi de 50 de linii de cod, totuşi rezultatele au întârziat să apară. Câţiva colegi au prins meserie de la alţii mai în vârstă ca ei până la urmă, şi au concurat cu succes la olimpiadele Siveco ş.a.m.d⁽ⁱⁱ⁾. Restul clasei însă, până în ultimul an, avea probleme ce ţineau de fundamente. Să nu observi că ai folosit un tip de date greşit, să nu observi că bucla for iese din limitele setului de date .. mă rog. Lucrul ăsta mă amuză la programare, că decantează foarte rapid oamenii ce tocesc de oamenii ce învaţă. Nu poţi să toceşti cod, la fel cum nu poţi toci în vederea unei partide de şah⁽ⁱⁱⁱ⁾

Eu unul am “ţinut” olimpiada de informatică la nivelul clasei/anului meu^(iv), nereuşind însă să trec vreodată de faza judeţeană în 4 ani^(v). Nu mă plâng, am eşuat din motive care nu ţin atâta de programare cât de cerinţele subiacente de matematică. Pricep de ce se face asta şi-mi pare că pe undeva e alegerea corectă a unor minţi luminate.

*

Matematică am făcut cu Marian Tache. Mi-e greu să discut, pentru că încă am coşmaruri cu el. Intelectual vorbind, pot recunoaşte fără înconjur cunoştinţele şi doza de tact didactic. Însă undeva la nivelul chimiei inter-personale, n-a mers; nu mi-au plăcut felul de a se purta^(vi), felul de a stabili raporturi sau glumele făcute^(vii).

Cât despre matematică, n-a fost niciodată punctul meu forte. Începând cu şcoala primară şi până în clasa a 12a, pot trasa o pantă aproape constant descendentă pentru a-mi descrie “evoluţia” în privinţa acestei discipline. Am urât trunchiurile de con şi restul geometriei în spaţiu din clasa a opta, m-au călcat pe nervi integralele şi restul minunilor din cadrul analizei care începe în clasa a unsprezecea. Culmea este că pricep la ce-s bune toate cele din matematică, dar ori de câte ori ridic mai mult de un colţ al copertinei, mă apucă greaţa^(viii). Şirurile de prin clasa a zecea mi-au plăcut oarecum, cam singura chestie distinctă pe care o reţin.

Tache a încercat diverse lucruri cu clasa noastră, de la teste zilnice în clasa a zecea până la nepăsare printr-a doisprezecea. Sigur, testele n-au funcţionat, până la finele anului avea o listă cu rateuri de-alea noastre încât jumătate de clasă putea să pice liniştită; prin urmare a pus totul pe-o curbă şi am ieşit la suprafaţă cumva. Am şi fost noi o grupă întreagă de inadaptaţi, înţelegea lumea conceptele dar nu avea deloc-deloc etica muncii spre a face temele sau a depune efort în a înţelege dincolo de minimul necesar. Copiam teme pe rupte, chestie care l-a enervat până la roşu, şi pe bună dreptate aş spune eu.

Pe mine nu m-a scos la tablă în ultimii doi ani, lucru pentru care îi sunt sincer recunoscător. Presupun că nu mă suporta, şi aveam şi eu felul meu de-a fi pasiv-agresiv în situaţii tensionate, astfel încât a preferat să se scutească de nervi. Cred că l-am dezamăgit când a încercat să mă trimită la concursuri gen Siveco, în principiu ştiam rudimente de programare însă subiectul matematică nu mă atrăgea deloc iar peste rudimente trebuie să construieşti prin efort propriu, aşa că de câte ori am încercat de atâtea ori m-a apucat lehamitea^(ix).

*

Cu chimia am avut o relaţie dezastruoasă dintotdeauna. Tot aşa cum colegii nu “pipăiau” cu degetele minţii variabilele, fix aşa nici eu n-am reuşit să îmi reprezint chimia. Am citit pe când eram copil de primară o carte scrisă pe înţelesul copiilor, în care se arăta frumos şi ce-i molecula, şi ce-i atomul, şi ce-i cu electronii, protonii precum şi restul bâzdâgăniilor elementare. Dar, vorba ceea, o carte pentru copii este utilă doar lor^(x). N-am reuşit nici să mă fi tăiat^(xi) să înţeleg partea de chimie organică, cu compuşii lu’ peşte. Pur şi simplu erau şiruri lungi, cârnăciori de simboluri care probabil reprezentau informaţie utilă şi importantă, dar mie mi se părea prea “pe uscat” toată chestiunea^(xii). Chimia din generală fu fix la fel, o serie de reacţii între nişte compuşi pe care cu greu mi-i puteam imagina sau reprezenta. Am nevoie de o doză de aplicaţie practică, şi cu asta am spus tot^(xiii).

Fie că-i coincidenţă, fie că într-adevăr studiul sau predarea chimiei pe timp îndelungat au ceva efecte colaterale în mintea oamenilor.. dar cert este că profesoara de chimie din liceu mi s-a părut fix la fel de plicticoasă ca cea din generală. Asta este, se zice să nu vorbeşti de rău, poate nici nu este vina lui Petrean Dana, dar rezultatul din minte rămâne acelaşi indiferent cum re-prezint chestiunea. Am încercat să acord atenţie materiei la început, cum face orice om într-un colectiv nou, dar mai înspre finalul liceului îmi băgasem picioarele de tot şi pur şi simplu îmi ocupam timpul din ora respectivă citind literatură pe sub bancă. Nu reţin dacă Cioran sau altceva. Avea doamna profesoară un umor atât de sec şi o mină atât de profesională la fiecare oră … în fine^(xiv).

Partea oarecum tristă este că până-n ziua de astăzi chimia rămâne o gaură neagră, o pată care-mi pare oarecum ruşinoasă. Nu-mi pot imagina însă vreo rezolvare pentru această problemă.

*

La fizică am avut-o profesoară pe Cristina Pandelovitch. Foarte de treabă, jovială, cu viaţă proprie şi cam dezinteresată de noi în general. Nu în sensul plictisit, ci în sensul că ea ne preda chestii, ne oferea opţiunea să luăm note mari uşor dacă voiam, dacă nu .. Dumnezeu cu mila. Un exemplu ar fi începutul de semestru sau de capitol, când puteai să ieşi la tablă spre a rezolva probleme simple folosind doar cele câteva concepte noi existente. Dacă nu profitai, îţi luai nota din lucrările de control unde bineînţeles se testau ceva mai multe chestii.

În general lumea cam trişa la orele ei, lucrările ajungeau să fie cu caietul semideschis^(xv), însă nu făcea pe poliţaiul cu nimeni în special, afară dacă erai şi obraznic pe lângă că erai neştiutor^(xvi). Deja prin ultimul an mă pierduse de tot, aveam a folosi concepte din matematica de a doişpea pentru a rezolva problemele puse, iar pe mine lucrul ăsta nu mă atrăgea fix deloc. Vorba aia, privind înapoi, dacă eram lucid fix după bacalaureat trăgeam linia şi vedeam că a alege o continuare ce implică matematici este o prostie. Dar noa, multe lucruri sunt vizibile doar privind înapoi^(xvii). Materia nu m-a respins dar nici nu m-a atras, găsesc fizica un domeniu şi un studiu pasionant dacă-l poţi avea prezentat într-o formă faină. N-a chiar fost liceul o astfel de situaţie, însă nu putem ridica pretenţii la ceea ce-ţi pune în faţă Tyche.

Iar Pandelovitch chiar o fo’ de treabă. E ceva, pe bune, să mai şi râzi la ore, faţă de încruntarea altora. La ora ei au făcut fetele salată de fructe, fiindă literalmente nu aveau chef de altceva. Tot la ora ei era mereu un zumzet continuu în fundal.

*

Despre Gabriela Kiss, profesoară de biologie, n-am prea multe de spus. O femeie matură, eficientă, care-şi cunoştea meseria şi care făcea ce era de făcut într-o clasă.

Îi păsa de noi cam cât îi păsa şi profesoarei de fizică, undeva între “puţin” şi epsilon. Prezenţa o făcea numărând capetele din sală, şi întrebând simplu cine lipseşte. Preda la vreo 2-3 licee din câte reţin, ceea ce mă gândesc că ii oferea o perspectivă mai largă asupra procesului. Povestea şi c-a fost la schimb de experinţă în Franţa, unde de altfel a făcut o figură destul de bună. Cunoştea engleză şi franceză dacă nu la nivel nativ atunci sigur la nivel profesional de conversaţie; reţin că multe materiale aduse la clasă erau decupaje din surse franceze.

Reţin un lucru pe care-l practica cu sfinţenie şi care mi s-a părut foarte fain: la testele cu răspuns multiplu erai depunctat dacă răspundeai greşit. Ca să ne înţelegem, o întrebare ce valorează 1pct de notă are răspunsuri corecte A şi D. Primeai jumătate de punct dacă nimereai doar A sau doar D, iar în cazul în care spuneai B sau C punctajul scădea. Chestia asta nimiceşte şi retează încercările de ghiceală până la un nivel unde statistic vorbind putem spune că animalul testat chiar ştie ce face acolo. Înţeleg că aceasta este metoda folosită şi la admiterea la Facultatea de Medicină, şi sincer nu pricep de ce nu-i folosită pe scară largă, în afara faptului că ustură să vezi cât de subţire e pojghiţa proprie de “cunoştinţe”.

Altă chestie faină erau testele de final de oră, 5 minute şi o bucăţică de hârtie erau suficiente. Foloseam informaţia din cadrul orei (precum şi informaţii din orele precedente), şi răspundeam unei întrebări care nu avea răspuns evident. Punctarea era făcută simplu, ori făceai deducţia corectă ori nu; a ajunge la răspunsul corect pe o cale greşită nu prea era luat în considerare. Chestiile astea generau modificatori pentru notele de la teste, putând a ridica astfel note relativ proaste, iar efectul pe termen scurt era că recapitulai singur lecţia încercând să găseşti informaţia relevantă şi s-o aplici.

Apropo de teste, şi ele erau cu caietul deschis: dacă nu ştiai materia teoretic nu aveai timp să răsfoieşti, aveam mormane întregi de informaţie. Sigur că unii cu înclinaţie spre catalogarea informaţiei au un avantaj, cam ştii după tema întrebării la ce secţiune să cauţi chiar dacă n-ai învăţat … dar per total găsesc că este o metodă foarte dreaptă de testare^(xviii).

~*~

Au mai rămas puţini profesori pe listă, dar despre ei altă dată. Iar mă întind kilometric..

n.b. articolele precedente pe temă:

amintiri 1

amintiri 2

amintiri 3