Glăsuieşte Paula Aldescu(i):
Părinții noștri au experiența foamei. Când au devenit ei înșiși părinți, hrana a luat locul iubirii. Ai ce mânca, ești iubit! Așa că am consumat zahăr în fel și chip. S-au concentrat pe hrană. Să aibă copilul ce băga în gură! Nu s-au îngrijit de ce anume scoate pe gură. Ne-au muțit din neștiința lor de a gestiona trăirile unei generații lipsite de experiența înfiorătoare a burții goale.
Ei, fix aşa a fost şi bunică-mea din partea mamei. “Ţi-am făcut de mîncare tot ce-am putut mai bun“, deci te-am iubit. Bravo Paula, ai descris o generaţie întreagă care-a crescut cu chestia asta, fie din partea părinţilor fie din cea a bunicilor.
E înfiorător să priveşti înapoi şi să constaţi ce .. ce penurie de delicateţe sufletească poate să zacă în oameni. Apropierea spirituala nu poate fi înlocuită prin surogate de-astea trupeşti. Ba chiar invers,
- Apropo, iată, un răspuns lateral la întrebarea “De ce continuu să-i vizitez blogul, deşi în general ajungem să ne contrazicem prin comentarii?”. Poftim, de-asta vizitez: fiindcă scrie bine, şi uneori dă referinţe faine. [↩]