Influenţele lingvistice apar, nu le avem doar noi –e un fenomen normal în orice ţară din era globalizării. Depinde de tăria şi unitatea spirituală a neamului, să absoarbă orice val de nou, să îl integreze şi să îl redea oamenilor, accesibil. Am imitat francezii, oripilant de superficial, vorbim romgleza, mai ales în domeniile tehnice. Bun. Mă mângâiam cu gândul că există totuşi oameni care au proprietatea termenilor şi care gândesc, chiar dacă o fac în altă limbă decât cea natală. Speranţa rămâne.
Dar apoi vine degeneraţia sms, presupun că pe-acolo sunt rădăcinile. Care este şi care prescurtează tot. Din raţiuni practice, dar şi din nevoia de apartenenţă la un grup. E fain să ştii că adulţii ăia naşpa te urăsc k scrii cum itzi place tzie. Dar trece şi asta.
Vorbim de un fenomen care ia amploare. Limbajul îl avem ca unealtă. Cu cât acesta este mai precis, mai specializat, mai rafinat, cu atât ideile pe care le transmitem sunt mai uşor de vehiculat, de explicat, brusc devin accesibile noi planuri de gândire. Dacă un copil ar fi în stare să abstracţioneze suficient, devine o problemă de timp până asimilează noţiunile necesare pentru a înţelege teoria entropiei, spre exemplu. Dar limbajul lui reflectă stadiul mental în care se află.
Folosirea stâlcită a limbii are un efect secundar dăunător pe termen lung : plafonează, îndeamnă la lipsă de prospeţime, la repetiţie, la narcisism lingvistic. Te priveşti în arhiva messului şi te mândreşti că ai reuşit să scrii adaptat vremurilor. Dar nu poţi vorbi cu sh, tz, k, ji, despre Kant sau despre predicile Sf. Ioan-Gură-de-Aur. Pur şi simplu nu poţi. Limbajul acesta de tip nou se amuză de el însuşi, dar nu are o utilitate practică. De aceea îl urăsc, când îl văd folosit de oameni care au trecut cu mult de vârsta când ar fi putut justifica folosirea lui cu nevoia de apartenenţă.
Euronavetiştii fac un bine României : plecaţi din ţară, limba lor este supusă influenţelor, puternic. Fie că o ştiau bine, fie că nu, tot au capacitatea de nu împrumuta ca maimuţele. Aduc în ţară împrumuturi, cuvinte noi, sensuri noi; le acceptăm cu greu, câteodată, râdem de ele şi le ridiculizăm, dar ajung pe căi neştiute în popor. Şi asta e în regulă.
Ce nu este în regulă, este să ne stâlcim limba proprie, ca şi cum nu am avea diacritice pe tastaturi, şi fonturi care să permită folosirea lor. Iar dacă nu folosim diacritice, măcar bunul simţ de a ne exprima cât mai precis şi fără ambiguităţi să îl avem.
Ăsta este singurul şi unicul sens pe care îl dau eu campaniei.