Capitalism înţeles ca unitate de măsură

Ştiţi filmul “Food” al lui Jan Svankmajer? Dacă nu-l ştiţi se poate viziona pe YouTube (1, 2) – caveat: nu-i recomandat dacă sunteţi foarte uşor impresionabil.

Ei bine, să ne referim la prima scenă a filmului, micul dejun; fiecare om joacă pe rând rolul de consumator şi apoi de automaton oferind altuia exact aceeaşi mâncare consumată de el. Greu de explicat, da’ înţelegeţi ideea. Nu trebuie mult creier pentru a trasa linia dreaptă între două idei, şi de a realiza că toată punerea în scenă poate fi o reprezentare pentru societatea vestică, vestita “societate de consum“. În fond asta şi facem, cheltuim aproximativ 8 ore zilnic pentru a produce o valoare pe care apoi o împrăştiem în beneficiul altora. Hotelierul plăteşte băcanul care-şi plăteşte frizerul care-şi plăteşte cizmarul care-şi plăteşte curva, iar curva îşi achită datoria pe camera de hotel. Cercul perfect.

Apropo de chestiune, la turul doi al prezidenţialelor din 2009 eu votasem Băsescu şi un prieten foarte bun Geoană. Discutând mai apoi la o bere am ajuns la consens că dom’le ce trist e cu votul, ne-am anulat reciproc cum s-ar spune. Ştiţi, ca la chestia aia cu yin-yang, fiecare votant al lui X anulează un votant al lui Y, în final tot ce contează fiind diferenţa (margin). Ca la ruletă sau orice joc ce permite şanse egale: dacă pariezi 10 lei pe roşu şi 11 lei pe negru câştigi 2 lei dacă iese negru. Dacă pariezi 1000 de lei pe roşu şi 1001 lei pe negru .. tot 2 lei câştigi. Grosul nu contează dacă există ceva în contrapartidă, chestie de balans, yin-yang etc.

Ei bine, observaţia asta banală poate fi aplicată şi în economie. Dacă eu sunt singurul producător al bunurilor de un anume fel, se cheamă că am monopol şi pot fixa ce adaos comercial doresc; În schimb în prezenta concurenţei nerestricţionate eu sunt obligat să reduc din adaos pentru a vinde mai mult, sau să scot un produs mai bun. Ambele chestii sunt bune pentru consumator, preţurile mergând în jos până se obţine cel mai mic preţ fizic posibil pentru un anume produs.

Analizând, putem trasa valoarea unui individ pe două filiere distincte. Cel mai important aspect este suma de bani pe care-i omul capabil s-o producă per unitatea de timp (şi luăm o unitate mare, spre exemplu un an). Aici intră, desigur, alţi factori cum ar fi cantitatea de timp cheltuit pentru a obţine bunuri vandabile, calitatea produselor şi alte cele; dar în final când tragem linie putem întreba liniştiţi cât câştigă un om pe an şi să ne facem o idee despre el; ştiu, sună dezumanizant. Al doilea aspect este cel cultural: câţi oameni ar fi dispuşi să-şi rupă din timpul lor liber pentru a veni să-l asculte pe Nea’ Oarecare. Un muncitor de fabrică are ca audienţă colegii de băutură din scara blocului, un academician/erudit are audienţă mult mai generală.

Revenind la acel total anual al câştigurilor unei persoane, haideţi să lămurim că el nu reprezintă mare lucru în afara unui punct de pornire. Dacă tot ne-am referit la “Food”, să aplicăm deci: din suma K se duc cu regularitate bani pe mâncare, chirie şi alte cheltuieli recurente, ştim sigur că ei ajung în stomacul altcuiva. Din K a rămas deci o fracţiune, şi am putea spune că individul este cu atât mai liber cu cât acea fracţiune este mai mare, corect? Să notăm banii de buzunar, fracţiunea, prin K’.

Ţineţi cont de chestia cu voturile care se anulează unele pe altele, şi să aplicăm: dacă nu ţii banii acasă, în bănci sau investiţi, se cheamă că urmează să îi cheltui. Dar dacă fiecare persoană X dintr-un mediu are aproximativ aceeaşi sumă K’ de cheltuit, ei nu se pot diferenţia social. Cum omul este animal social, urmează că grupul are nevoie de o ierarhie; prin urmare fiecare individ X va folosi o porţiune din K’ pentru a se demarca social: achiziţionare de bunuri imobile, redecorarea lor, achizionare de bunuri de consum, maşini, investiţie în imaginea proprie, uneori chiar întreceri pe tipologia unui potlatch (e.g. serate pentru strângerea de donaţii). Animal social am zis, şi uite deci că dintr-un K’ de fapt nu-ţi rămâne decât un minuscul K” pentru uzul propriu după pofta inimii.

Dacă nu v-am plictisit încă prin poliloghia asta, să încercăm să aterizăm şi pe ideea articolului. Capitalismul şi socialismul ca modalităţi de funcţionare a economiei se află la poli opuşi ideologic; nu vă spun noutăţi, presupun. Dar!

Capitalismul e clar cum ar trebui să funcţioneze, nu? Fiecare este presat să creeze valoare, şi valoarea agregată din sistem reprezintă şi nivelul de trai. Având în vedere că nimeni nu se poate dezvolta liniar decât pe perioade scurte (munceşti 10 în loc de 8 ore), presiunea este de a dezvolta pe verticală, de a amplifica valoarea personală printr-o factorizare; eficientizând procesele de producţie poţi face mai mult, iar competiţia ne asigură că cine nu-i eficient iese din joc (ajunge cu marginea de profit într-o zonă negativă). Sigur, ca orice sistem la un moment dat ajunge într-un oarecare echilibru, consumatori şi producători bine stabiliţi, nimeni nemaifiind dispus să depună efortul de cercetare pentru a se diferenţia. Totuşi nivelul ridicat de eficienţă înseamnă şi o cantitate de bunuri valoroase tranzacţionate, iar asta indică de obicei un nivel de trai ridicat. Iar diversitatea bunurilor ne asigură că acel K” oricât de mic ar fi el, totuşi se poate cheltui pe bunuri care chiar să-şi satisfacă cumpărătorul.

Ce merită observat este că natura funcţionează pe principii capitaliste; o gazelă înceată este o gazelă moartă, un urs polar prost se numeşte Fram şi ajunge la circ. Simpla competiţie îi avantajează pe cei dispuşi la efort, de orice fel ar fi el; sigur, apare şi discriminarea de facto, remarcarea inabilităţii lui Y de a fi mai bun ca X, dar cui îi pasă?

… Cui să-i pese, socialiştilor. Ideologia nu-i rea, e perversă de-a dreptul: să nu creăm discrepanţe sociale pentru a nu lăsa omul să se confrunte cu ideea că ar putea fi inadecvat în anumite domenii. Cum astupăm discrepanţele? Redistribuind forţat valoarea (e.g. bunurile şi puterea de cumpărare a lor). Problema se vede deja din descriere, dar pentru beneficiul discursului o voi scrie explicit: un asemenea sistem retează vârfurile. Degeaba eşti dispus la efort dacă nu obţii nimic în schimbul lui; sigur, îţi ajuţi ţara, îţi sprijini concetăţenii, eşti un erou. Da’ realitatea cruntă este că omul e şi fiinţă socială şi are şi pulsiuni de a fi independent. Social fiind, îi iei scara de valori pe care s-ar putea măsura. Independent fiind, i se rupe lui pula de căcaturile abstracte precum “ţară” când el e privit ca un pion insignifiant în marele malaxor. Bun, avem o masă fără vârfuri, aplatizată valoric; statistica arată că mereu se vor găsi 2-3 care să tragă chiulul (slack off) chiar şi de la chestiuni uşor de făcut. Apare deci iarăşi diferenţa de valoare ce îi pune într-o situaţie dezavantajantă pe cei care înainte erau doar mediocri; deveniţi brusc mai buni prin neprezentarea adversarului, pot reduce şi ei motoarele. Spirala descendentă este -sper eu- clară.

Sigur, există oameni responsabili pe cale administrativă, iar un grup ce merge în jos ca producţie nu-i de dorit pentru şef. Dar cum vinovat nu-i nimeni în particular, acţiunea de redresare trebuie aplicată asupra întregului grup. Neexistând vârfuri clare cu care să se poată compara, norma/standardul scade de asemenea, iar enforsarea unui standard superior nu se poate face decât prin îndelungi presiuni administrative. Problema evidentă este că administraţia este la rândul ei o masă fără vârfuri, şi nimeni n-are interesul să crească iarăşi producţia; cui îi pasă? În afara unor minore orgolii personale, dacă producţia scade într-un loc cu N unităţi, este de aşteptat ca în curând să scadă şi-n alte locuri cu minim N. De aici apar derapaje economice, divorţarea rapoartelor de realitate, exemplele din  România sunt cunoscute.

Pe scurt, socialismul cere să produci gratis în speranţa că vei primi restul bunurilor tot gratis. Dacă luăm în calcul redistribuirea valorii din capitalism, am putea trage concluzia că în fond şi în economia lor se întâmplă la fel. Parţial corect, de altfel. Diferenţierea însă apare la manevrele corective, care în capitalism sunt inerente tranzacţiilor; un produs de slabă calitate nu se vinde, omul poate să stea cu banul în buzunar în loc să cumpere un scaun rupt. În schimb redistribuirea socialistă impune cuiva un scaun rupt şi transmite producătorului că e ok cu astfel de produse; cumpărătorul deziluzionat coboară ştacheta  în domeniul lui, vânzătorul ştiind că “se poate” o reduce şi el. Spirală descendentă până în fundul prăpastiei .. sau se instituie o economie alternativă.

Încheiere nu există, în afară de aceea că nu văd cine ar alege socialismul, sau cine l-ar perpetua la primul semn că s-a intrat în derapaj. Pentru că eşti pasagerul unei ţări ce mai devreme sau mai târziu va suferi un impact neprevăzut.

~~~ end ~~~

(discuţia se poartă pe definiţii foarte largi ale socialismului şi capitalismului, altfel ar fi trebuit lungit articolul pentru a discuta despre capitalism sălbatic cu tente de monopol, respectiv despre multele forme de socialism care au existat vreodată )

( desigur, dacă doriţi să discutaţi in extenso, formularul de comentarii vă stă la dispoziţie )