Omul de rând şi degetele din urechi

Ia să ne întrebăm ce-i acela un “om de rând”.

Întrebaţi pe oricine pe stradă câte săptămâni are postul Paştelui. Sau cine o fost Sfântul Petru. Sau din câte cărţi e compusă Biblia, despre ce-s ele. Vi se va răspunde din partea interlocutorilor că ei sunt oameni de rând şi nu ştiu ei de-astea, dom’le. Şi au dreptate, nu? Cum te-ai aştepta să ştie ei de-astea?

Întrebaţi câte versuri are un catren. Câte vârfuri are un poliedru regulat cu N laturi. Când e indicat să foloseşti forma de imperfect a trecutului în dauna perfectului compus. Întrebaţi câţi oameni au murit în al doilea război mondial, ca ordin de mărime. Ce forme de relief are Africa, ce-s alea blood diamonds. Cum arată un rubin. Ce mituri existau în Grecia Antică. Ce împrumuturi păgâne există în creştinism. Care-s trăsăturile comune între islamism şi creştinism. Cum se reproduc buruienile. De ce devii ameţit şi vag euforic când fumezi marijuana. Cum funcţionează calculatorul personal de acasă, fizic sau la nivel software. Cum arată regula de 3-compusă. Câţi litri debitează duşul de acasă în jumătate de oră, ce volum are cada de acasă? Ce face specială o vioară produsă de familia Stradivari? De la ce viteză a maşinii începând devine inevitabilă lovirea unui pieton ce se află la 100m de vehicul?

Confruntat cu aceste întrebări, omul se refugiază în spaţiul pasiv-agresiv al răspunsului-prin-altă-întrebare: da’ ce, eu sunt poet? Sau matematician? Eu sunt istoric sau geograf? Sunt geolog, mineralog? Popă sau teolog? Sunt lingvist? Sunt om de cultură? Sunt biolog? Sunt calculatorist? Sunt inginer? Sunt muzician? Sunt fizician? Vi se va enunţa imediat şi fără clipire (without skipping a beat) denumirea profesionistului care ar trebui să răspundă .. unei întrebări de amator. Toate cele dinsus sunt întrebări de amator. N-am propus să întrebaţi nimic special, nimic complex, nimic ce ar cere studiu aprofundat dincolo de o căutare pe Google (sau la o bibliotecă dotată).

Desigur, aş vrea să evităm un loc comun şi care pute a vetust, numit şi cultură generală. Nu-i vorba de cultură generală aici, de acea colecţionare decerebrată a unor fapte şi date disparate, pentru a le lipi apoi cu gumă de mestecat în orice discuţie şi-n orice ordine are chef interlocutorul. În nici un caz nu vorbesc de a învăţa chestii pentru că “le ştie toată lumea”, chestii considerate de bun simţ. Mnu. Vorbim de cultură.

Hai să ne înţelegem prin exemple: un amator de fotografie ştie totul despre diafragme, obiective, aberaţii cromatice şi alte zeci sau sute de termeni de specialitate. Tot aşa cum un pasionat de pescuit poate vorbi ore-ntregi despre tipuri de momeli, undiţe necesare, diferenţa între o zi cu soare şi o zi cu nori, ş.a.m.d. În ce fel seamănă pescarul cu fotograful? Păi pescarul este implicat în cultura pescuitului, tot aşa cum un fotograf este implicat în cultura creării de imagini. Ce disfuncţionalitate de gândire lasă un om în pace să aibă cunoştinţe despre o cultură doar dacă-i manifestată printr-un hobby? De ce chestiuni ne-practice n-au voie a fi material bun de cultură?

~*~

Explicaţia e omul de rând, cred eu. Un produs parţial al comunismului prin glorificarea “eroului muncii” în formula celebră Noi muncim, noi nu gândim – însă per total un produs al lenei şi al preferării confortului îngust al lipsei de cunoaştere pusă pe piedestal. Ce este omul ăla de rând, în fond? Un om care-şi bagă degetele în urechi şi pretinde că realitatea nu există dacă nu s-a lovit de ea. Iată, dacă nu asculţi muzică clasică niciodată poţi pretinde că nu-ţi place instrumentaţia veche şi teoria muzicală, şi ai scăpat de o treabă; go dubstep! Zici că tu n-ai talent la mate, prin asta înţelegând că ţi-e lene şi să înţelegi măcar algoritmii de rezolvare puşi pe tavă de milenii de experienţă; odată ce n-ai talent la mate e clar că n-ai treabă nici cu fizica, iar cu informatica poate cât să faci calcule simple în Excel. Dacă n-ai talent “la reţinut” apoi clar că n-au cum să-ţi placă istoria şi geografia, aceste lungi şiruri de ani, înălţimi de munţi şi nume de râuri. Există o explicaţie raţională pentru care au loc migraţii de populaţie? Ei, aş. Lucrurile doar se întâmplă, noi nu trebuie să reţinem de ce.

E amuzant, odată ce înţelegem că toate astea-s scuze. Acceptăm că oamenii trebuie să aibă un hobby. Acceptăm că unora le place pictura şi o studiază dincolo de partea în care doar gâdilă ochii într-un mod plăcut. Dar în spaţiul dintre proto-inginerie şi proto-arte rămâne cel al culturii lumii. În mod ciudat nu găsim că oricine, ORICINE, ar trebui să fie interesat de aşa ceva. Dimpotrivă, iată, “eu sunt un om de rând” şi am scăpat din orice colţ înghesuit. Nu ştiu io de-astea.

~*~

Omul care nu-şi pune întrebări e mort pe dinăuntru, sper că-i clar acest lucru. Pornind de aici, să divagăm. Omul care nu-şi cunoaşte limba proprie la un nivel satisfăcător e retardat parţial. E ciuntit, neputând nici măcar să-şi descrie realitatea în termeni care să aibă sens pentru alţi oameni. Oamenii de acest tip ajung confuzi, neînţelegând concepte, obosindu-i aflarea noutăţilor dincolo de imediatul trăirii lor. Oamenii de acest tip nu citesc nimic, ziare sau cărţi sau bloguri.

E responsabilitatea fiecăruia faţă de sine să se aducă în situaţia de a înţelege cuvintele rostite sau scrise, din aproape în aproape, tot mai sus. Nu trebuie să fii filosof ca să ştii ce-i aia ontologie sau metafizică. Totuşi, câţi o fac? Tot aşa, e responsabilitatea fiecăruia să se aducă în situaţia de a înţelege matematică. Cel mai mare fals al culturii livreşti vis-a-vis de matematică este că “ajunge să ştii cele 4 operaţii de bază”. Sigur că-ţi ajung cele 4 operaţii dacă intenţionezi să trăieşti ca un ţigan cerşetor, fără să rezolvi în viaţa ta o problemă mai complicată. Da’ noi vorbim de oameni aici, nu de trăitul ca o maimuţă, mbine?

De ce-ar fi responsabilitatea ta să te educi în legătură cu cele 7 arte? Păi pentru că ai fost odată copil şi probabil îţi plăceau basmele. Poveştile. Aventurile. Mnoa, viaţa-i artă şi arta imită viaţa, ce pula mai trebuie în plus? O operă e un act de creaţie în miniatură, şi dacă ai cap cât să descifrezi ce vrea autorul să spună acolo n-o să fii niciodată plictisit. Niciodată prizonierul televizorului. Niciodată prizonier al întâlnirilor obligatorii cu “tovarăşii” cu care te înţelegi, prin asta zicând tovarăşii care au acceptat să nu-ţi mai testeze limitele în schimbul serviciului identic. Zâmbetul Monei Lisa ajunge pe 10 ani, şi operele complete Shakespeare pe trei vieţi, chiar şi într-o traducere proastă. Omul cultivat nu e niciodată singur, fiind el mereu în compania Ideilor.

Repet, nu vorbim aici de prosteala aia “să ai cultură generală”. Vorbim despre înţelegerea detaliată a părţilor dintr-o cultură care te interesează; nu există intelect care să nu fie interesat de ceva. Unora le plac rochiile victoriene, altora maşinile de epocă, iar altora să-şi imagineze povestea palpitantă a omului preistoric în evoluţia lui. Pur şi simplu, exceptând situaţiile de retard medical sau de copil crescut cu frica de bâtă, ceva trebuie să-i placă omului.

Istoria nu e doar cu ani, ci şi cu ce-au vrut oamenii să facă. De ce-au purtat războaie? Ce drame de dragoste s-au întâmplat datorită acestor războaie? Geografia nu-i doar o listă de munţi, ape şi văi, ca la ŢOMAPAN. Geografia e despre oamenii ce-au înfruntat natura şi-au trebuit să-i dezvăluie secretele pentru a putea supravieţui. Cum s-au simţit soldaţii nemţi din al doilea război mondial, aruncaţi cu mână nepăsătoare în frigul Rusiei? Sau soldaţii lui Napoleon? Biologia nu-i despre broaşte disecate, e despre lupta acerbă ce-o duc toate vieţuitoarele cu viaţa cea nepăsătoare. Nu găsiţi că-i fascinant ce repede se coagulează sângele? De ce-o face?

~*~

V-aţi întrebat vreodată ce răni a lăsat comunismul? Printre ele e şi asta, manelizarea, credinţa tâmpă şi oarbă că oamenii sunt mici şi proşti iar Cineva Sus Pus trebuie să dicteze Cum Se Fac Lucrurile. Asta nu-i vreo tară genetică a românilor, apropo. Ţăranul medieval n-a fost educat pe niciunde, nu doar la noi; popa n-a fost singurul om care ştia buchisi doar în România. Însă retezarea vârfurilor culturale de către comunişti, asta a fost însă o lovitură grea din care noi nu ne-am ridicat (spre deosebire de polonezi, spre exemplu) – iar 50 de ani de cortină cântăresc greu într-o cultură locală tânără. E uşor să-i dai peste bot fiecărui om de rând şi să-i spui că-i incapabil, după ce i-ai luat reperele intelectuale. E uşor să-l faci să se prefacă a te crede când îi iei părinţii şi prietenii înverşunaţi şi-i omori la Canal sau în închisori. Cel puţin o generaţie de români care a trăit cu planuri cincinale, planificare de stat şi cultură prefabricată – iată o oroare a comunismului pentru care Ceauşescu merita călcat cu tancul şi maţele zvârlite la câini. Fără proces⁽ⁱ⁾.

E greu să lupţi împotriva acestei uriaşe inerţii. Când bunica unui tânăr spune binevoitoare că “nu-l scoatem doctor, las’ să nu ştie biologie” reacţia corectă este să-i dăm o palmă. Pe loc, fără discuţii, fără explicaţii dincolo de “du-te dracului de tută încuiată”. Pur şi simplu cultura de stradă românească trebuie prinsă vârtos de păr şi târâtă la standarde, kicking and screaming dacă e nevoie. Nu-mi veniţi cu explicaţii de moldovean bleg cum că trebuie omu’ să simtă chemarea culturii – nu de alta da’ omul se naşte vită neînvăţată cu nimic iar dacă nu-l tragi de funie în vreo direcţie folositoare lui, el e perfect dispus să nu-şi părăsească staulul niciodată. Omul care nu şi-a părăsit staulul e fix manelistul, perfect satisfăcut să i se spună şi repete despre bani – gagici – duşmani până la epuizare, alte obiecte nemobilându-i ţeasta.

Iată, Daniel Funeriu a aplicat în 2011 nu o palmă, ci câteva sute de mii de palme liceenilor ce intenţionau să copieze la examen. Reacţia publică a fost polarizată – pe de-o parte zbierătele aşteptate despre “capul lui Funeriu vrem”, însă pe de altă parte un oftat de uşurare al oamenilor, un oftat din pieptul acelora ce realizează că e nevoie şi de palme pe drumul spre maturizare. O fo’ un licăr de speranţă pentru viitor, bă!

Alături de România manelistă şi trişoare mai există o Românie – una cât de cât stoică şi capabilă, căutându-şi un manager şi un îndrumător şi un sfătuitor, nu în ultimul rând căutând un om care-i capabil să dea palme atunci când trebuie. Singura cale înainte este ca cetăţenii acestei a doua ţări să lase sfiala de-o parte, asumându-şi pe cât pot rolul de a fi mai inteligenţi ca alţii şi mai înfipţi. Masculi alfa, am putea spune. Zbiri, hai să nu ne ruşinăm în cuvinte.

Nu vreau să dau reţete aici, mi s-a atras atenţia (pe bună dreptate) cum că n-am căderea să dau sfaturi, nefiind eu un bun model. Ce-i drept. Pot totuşi să remarc apăsat cum că omul de rând în definiţia actuală trebuie să dispară. Aveţi liber să vă alegeţi mijloacele cum consideraţi.

Purcedeţi.