Cum se zice despre soţul care îşi pierde soţia? Văduv. Iar ea e văduvă dacă-şi pierde soţul. Aplicînd o vedere panoramică, realizăm deci că oamenii ce folosesc limba română au avut nevoie de acest instrument, de acest vehicul lingvistic, de acest concept unul-din-soţi-rămas-fără-celălalt-soţ. De ce au avut nevoie românii de el? Pentru că se întâmplă des, poate. Pentru că este un termen cu conotaţii legale şi sociale, văduvia implicînd anumite proceduri şi procese de stabilire de drepturi asupra bunurilor rămase. Cert este că există, şi situaţia şi conceptul.
Despre copilul care şi-a pierdut părintele spunem că este orfan sau orfană. Eşti orfan de mamă sau orfan de tată, sau poate Doamne-feri! de ambii părinţi. Nu avem un cuvînt care să numească lipsa mătuşilor sau a unchilor, precum nu avem un cuvînt care să numească lipsa vreunui verişor ce-a ajuns în ţărînă. Iată că şi a fi lipsit de părinţi este important, şi traumatizant, şi o situaţie care să-şi merite cuvîntul ei propriu.
Dar ce facem cu copiii care mor? Cui îi lăsăm pe părinţii aceia care s-au chinuit să crească un pui de om, şi care apoi se-ngroapă? Ei nu se numesc nicicum, pentru că-s adulţi şi, cumva, nu e nimic special în drama adultului care suferă aşa pierdere. E viaţa, dură şi intransigentă, urîtă şi ploioasă, dar e viaţa. Copilul părinţi nu-şi mai face, dar adultul alţi copii da. Să fie asta explicaţia? Să fie alta?
Reţineţi, discuţia e lingvistică la origine, şi probabil culturală prin extensie. Nici situaţia de a fi pierdut pe cineva, notată în engleză prin bereavement, nu o avem echivalată în româneşte; doliul acoperă doar o bucăţică din sens. Sunt curios ce explicaţii găsiţi pentru lipsa unui simbol separat pentru pierderea suferită de un părinte, dacă există vreuna. Eu n-am reuşit.