Tocmai ce-am avut (ne)plăcerea să port următoarea discuţie pe Twitter:
Kiki @blondemess666
I hate it when people ask on Tumblr under a picture from a famous movie “where’s this from?”. Where the fuck do you live???Alex @daimonz
@blondemess666 Not everyone has seen every supposedly famous movie. No one watches top 250 imdb and only then moves on to new releases.Kiki @blondemess666
@daimonz Have you ever heard of general knowledge?Alex @daimonz
@blondemess666 Pop references from movies (or music, or w/e) don’t really count. New generations forget old stuff, time sifts harshly.
Avem pe masă două probleme: ce-i cultura, şi oare o fi ea perisabilă? De prima problemă nu mă ating, vom discuta pur şi simplu pe definiţia ce o are fiecare în minte. Chiar sunt curios dacă procedând astfel putem ajunge totuşi la o discuţie coerentă.
Procedând anecdotic vizavi de a doua chestiune, aflaţi despre mine că am 24 de ani. Am văzut capodopera “12 Angry Men” abia în Iunie 2012; ce am ratat nevăzând-o mai devreme? Dracu ştie. Ce-aş fi ratat dacă n-o vedeam deloc? În afară de un film bun, ratam probabil şi un număr de referinţe – ultima pe care am remarcat-o e într-un episod din The Mentalist. E ceva fundamental important în acel film, ceva atât de relevant încât să fii un sub-om dacă nu-l vezi? Discutabil.
Precum este discutabil dacă e o problemă în a nu fi văzut “The Shining”. Are Nicholson un rol magistral acolo, e frumos gradată căderea lui în nebunie. Dar e un film din anii ’80, şi citind comentariile tinerilor despre el vedem că nu-s deloc măgulitoare. Pur şi simplu a fost un standard pe vremea aceea, a fost un obiect complet cândva; acum e doar o piesă de arhivă. Idem, am văzut foarte târziu în viaţă şi “Zbor peste un cuib de cuci”, unde iarăşi avem câteva roluri jucate excepţional(i). Ce-am pierdut, nevăzând filmul sau necitind cartea?
În general, câte chestii pierde un om prin lipsa contactului cu o bucăţică anume din cultura lumii? Foarte greu de spus. Foarte, foarte greu de evaluat. Până la urmă cultura nu e “ce” complet, un tot unitar, un construct pe care să fii nevoit a-l percepe holistic înainte de a putea interacţiona cu el. Ca atare, cât de naşpa e viaţa fără să cunoşti în profunzime chestii despre indienii Navajo? Cât de limitativ e să trăieşti fără a şti descoperirile din domeniul chimiei şi efectele lor, spre exemplu fără să înţelegi trinitrotoluenul în profunzime? Eşti sub-om dacă nu cunoşti triburile de sălbatici care populează şi astăzi Africa? Dacă nu ai minime noţiuni de antropologie poţi fi totuşi funcţional în societate?
~*~
Partea amuzantă e că aş putea lejer, cu articolul acesta, să-mi fac foc la unul mai vechi (“Omul de rând şi degetele din urechi“). Nu încerc să imprim aici ideea că un fel de dictatură a maselor e ok, sau că apelul la mediocritate ca scuză ar putea funcţiona. Lipsurile sunt scuzabile (!) fix până în momentul când ai nevoie de obiectele unei anumite culturi, iar din acel moment lipsa nerezolvată rămâne ca o pecete. Or, cursul vieţii e foarte uşor să te aducă în faţa unor chestiuni de care n-ai mai auzit, iar cedarea continuă cu scuza facilă de “sunt doar un om de rând” nu poate fi o strategie pe termen lung(ii). A nu şti ce înseamnă harakiri (sau a crede că se găteşte cu ceapă) nu e mare ruşine … dacă întâlneşti termenul o dată la 3 ani.
Dificultatea pe care o întrevăd este legată de acel “până ai nevoie de obiectele culturii“. Viaţa modernă este un haos de surse, un colaj strident de idei ne-relaţionate între ele, un mix de culturi uşor accesibile însă lipsite de profunzime. Orice film, orice piesă muzicală mai serioasă, orice carte mai recentă vor conţine chestiuni disparate, în aceeaşi lucrare găsim menţionate cipuri RFID şi lucrările lui DaVinci, sau în aceeaşi poezie vom regăsi pistoane, taxiuri de cleştar şi sentimentul iubirii(iii).
Poţi foarte uşor, citind Wikipedia, să ai impresia că ştii câte ceva despre harakiri; sunt însă, şi continui să fiu, împotriva acumulării disparate de astfel de “cunoştinţe”(iv), de nimicuri care nu te ajută să pricepi funcţionalitatea obiectului respectiv. Ştiind doar definiţia cuvântului harakiri, eşti în continuare neputincios să pricepi dacă un personaj dintr-un film are credibilitate când face acest gest. Trebuie să citeşti despre cultura japoneză din perioada când acest ritual se practica, să înţelegi fundamentarea gestului şi implicaţiile sale, apoi să recontextualizezi în limitele peliculei pe care o vizionezi, şamd(v). Poţi, pornind de la cât citeşti pe Wiki în două minute? Am dubii în privinţa asta.
“General knowledge” nu există. Cultura generală e hipstereala cea mai cruntă. Prefer să fiu conservator şi să se râdă de mine când nu pricep diverse idei moderne, mixuri de obiecte aparţinând unor culturi eterogene. Alternativele sunt fie prefăcătoria, fie traiul în bibliotecă. Sau, în cazul filmelor, înghiţirea pe nemestecate a unor pelicule ce nici nu le pricepi, nici nu prea le poţi digera. Generaţiile noi uită filmele vechi, generaţiile noi uită cărţile vechi. Cum facem? Îi obligăm să înghită chestii? Mestecăm în locul lor? Mie-mi pare o presiune extraordinară pe capul oricărui tânăr.
Dileme, dileme …
- Apropo, asistenta aia trebuia să moară, nicidecum strânsă de gât ci distrusă, literalmente. Să-i citesc în ochi groaza ultimelor clipe, să văd cum foloseşte (handles) şansa de câteva secunde sau minute de a-şi revedea viaţa. Ceva tortură à la Jigsaw. [↩]
- Sau, mai bine spus, nu doreşti să-ţi fie scuză pe termen lung [↩]
- Mircea Cărtărescu – Fata cu şosete de diamant [↩]
- tidbits în engleză [↩]
- cu un drum aflăm şi de ce hipsterii cel puţin amuză, dar de multe ori enervează: înţelegerea de suprafaţă a mai multor culturi nu conferă soliditate vreunei discuţii, iar pe termen lung este frustrant [↩]
Lol, pe mine ma amuza ca o “enerveaza” ca nu stiu altii ce i se pare ei buricul pamantului. Si zic amuza pentru ca in esenta ceea ce o enerveaza e faptul ca vai, vai, lumea e mai variata (aka are eventual alte gusturi si alte preocupari) decat ii e ei la indemana (vrea) sa creada. Da’ poate o mai creste, cine stie.
Altminteri la subiectul de-l ridici tu, as zice ca-l tratezi un pic cam prea la suprafata ca sa poti zice mare lucru. Adica pe de o parte nu e vorba de a sti absolut tot (nici nu-i fizic posibil, ca doar na, mai apare ceva nou si nu esti omniprezent), iar pe de alta parte exista ceva redundanta de sensuri si reprezentari, astfel incat nici nu e musai nevoie sa stii chiar tot ca sa fii cult pana la urma – de la un punct incolo, in orice domeniu, ai captat esentialul (ca ex concret poti zice ca se intampla asta in momentul in care practic daca urmaresti referintele/legaturile dai tot peste ceea ce stii).
Mei, dar şi de ai avea gusturi variante, totuşi există acea presupunere implicită cum că ai vizitat clasicii. De asta am şi început să scriu articol, nu atât pentru a combate o anume blondă, cât pentru a lua în discuţie teza implicită: că înainte de a te “specializa” pe film noir (pentru că asta-ţi place), ai a vedea clasicii westernurilor şi ai celorlalte subculturi din cadrul cinematografiei, altfel nefiind un afficionado complet.
Io-s de acord cu ambele contra-argumente ce le ridici, dar rămâne (zic eu) unul deasupra lor: lista culturilor lumii este ridicol de lungă. Nu nesfârşită, dar lungă. Şi variată.
Ce au în comun cunoştinţele despre istoria şi geografia din Vanuatu cu înţelegerea ideilor grecilor antici despre cetate? Nu foarte multe. Înţeleg că studiul cu metodele antropologiei poate oferi un cadru de lucru (framework) care să ajute la a cataloga chestiuni altfel disparate, însă susţin că tot e o muncă titanică în a-ţi mobila capul cu idei despre o paletă suficient de vastă de culturi.
Moment în care se ridică întrebarea “ce?”. Cum alegi ce să studiezi şi ce să laşi deoparte, cum decizi să continui adâncirea într-un anume subdomeniu (pe verticală) în loc de a te deplasa pe orizontală? şamd. Nu caut un răspuns definitiv, ci mai degrabă sunt curios ce au ales alţi oameni, şi cum au procedat ei.