Amintiri din liceu (3)

Dacă tot mi-am descris profesorii de engleză de la Shakespeare cu ocazia altui articol, mă gândesc că n-are sens să mă opresc cu povestea acolo.

Liceul Shakespeare a fost un colaj de chestii faine şi chestii naşpa, cu o savoare aparte pentru mine; însă, după cum bine remarca un comentator dincolo, nu era un liceu lipsit de chestii împinse sub preş şi desenate frumos doar la suprafaţă. Voi încerca deci să-mi amintesc lucrurile aşa cum au fost ele.

~*~

Nu prea ştiu cu ce să încep, aşa că o să pornesc cu profesoara noastră de română, Mirela Prodan. Destul de dificil să aleg un capăt de care să mă apuc să trag pentru a înşira povestea.

Prodan e o femeie normală, în sensul pe care l-aş da astăzi termenului; cultă, cu familie, slujbă cât de cât solicitantă intelectual, cu preocupări ceva mai interesante decât imediatul cotidian. Pe scurt, model uman înainte de a fi profesor, chestie care transmite ceva. Să zicem “normală” în sensul rusesc al termenului pentru o femeie din pătura cât de cât cultă a societăţii, adică nu lipsită de savoarea proprie, şi de acel dram de nebunie, de altfel-şenie.

Ne-a învăţat mereu să avem dovezi la ceea ce susţinem, să avem referinţe şi să ne folosim de universul propriu de cunoştinţe pentru a trage propriile concluzii. Vorbim aici despre a cunoaşte teorie literară, desigur, cunoştinţe bazate pe studiu, nu scame scoase din buricul minţii şi Cuvinte Importante aruncate în pagină doar cât să sune bine. Nu-i clar cât de mult i-a reuşit, eu unul pot spune că am re-învăţat această lecţie şi pe bloguri, în contact cu Trilema. În orice caz, a încercat.

Ne-a dat lecturi străine în locul prostiilor din programă în majoritatea timpului, peste Creangă a sărit duios şi cu milă faţă de mintea celor ce l-au pus spre studiu în liceu. A încercat să ne facă şi să vedem metafore cinematografice în filme, mare păcat că n-am făcut decât 2-3 vizionări cu ea. Citea cărţi în timpul lucrărilor de control iar la teză pleca în pauză să-şi bea cafeaua în cancelarie, pe ideea că ori ştim ori nu ştim⁽ⁱ⁾. Altfel-şenie, zic.

O categorie aparte de activităţi pe care le organiza erau dezbaterile. Pentru asta o s-o admir cât voi trăi, mi s-a părut un “ce” nemaipomenit, şi întrebând în jur realizez că foarte puţini alţi profesori de liceu folosesc metoda. A început prin a ne împărţi în câte două grupuri largi care făceau un soi de brainstorming, apoi ne alegeam “reprezentanţi” care să dezbată moţiunea. Chestia asta a prins imediat şi a însufleţit pe toată lumea.

Mai apoi, de prin clasa a zecea a rafinat metoda, şi am început să dezbatem coerent pe o variantă à la Karl Popper – trei reprize, doar trei vorbitori în fiecare echipă, fiecare cu rolul lui bine definit; examinări încrucişate între reprize, scurt timp de gândire pentru a sumariza argumentele şi a analiza greşelile adversarului, ş.a.m.d.. De altfel, echipele alese chiar petreceau timp împreună spre a studia chestiunea, a găsi argumente şi referinţe, a le împleti frumos într-un tot unitar, ba chiar şi pentru a încerca să demontăm dinainte punctele tari pe care le-ar fi avut adversarul susţinându-şi punctul de vedere. Până în ziua de astăzi găsesc că jumătate din “dezbaterile” susţinute în Consiliul Local sau în Parlament au mai puţină coerenţă sau substanţă decât aveau dezbaterile unor elevi de liceu. Au mai puţine referinţe, au mai puţin interes depus în ele, se discută uneori la nivel de şcoală generală.

Ce nu i-a reuşit lui Prodan a fost să convingă restul clasei (“asistenţa”) să noteze performanţele vorbitorilor – chestie care în clasa a XIIa a şi dus la o oarecare blazare, toată lumea ştia că dacă-i cu dezbatere atunci 6 fleţi discută iar pentru restu’ e somn de voie⁽ⁱⁱ⁾.

Privind înapoi găsesc că Mirela Prodan a reuşit acel blend excepţional între metodele de predare push şi pull,  între obligaţia de a învăţa ceva predeterminat şi dorinţa de a învăţa pentru că ţi-a fost prezentat lucrul într-o manieră convingătoare. E o chestie, să faci lucruri şi pentru că trebuie şi pentru că vrei; nu neapărat din frica notei isterice⁽ⁱⁱⁱ⁾, ci pentru că.

~*~

Am mai făcut patru materii diferite în patru ani, toate sub aceeaşi clasificare în programă. Ele anume au fost logică, psihologie, filozofie şi economie, materii complet marginale după umila mea părere.

Logica (clasa a noua) a fost predată de o tanti cam trecută, nu neapărat bătrână dar în orice caz tipicul “femeie la vârsta a doua”. Laura Ceva, că n-am reţinut nici picat cu ceară. De altfel am urât materia ei – o înţelegeam dacă-mi dădeam interesul, nu-i greu să urmăreşti nişte simboluri, predicate, propoziţii schematice şi-aşa-mai-departe. Dar de ce ai vrea s-o faci? E aceeaşi chestie cu gramatica predată în clasa a opta – sigur că e trivial să înveţi tipurile de propoziţii, rolul lor în frază, etc, dar după ce “analizezi” 20 de fraze ţi se cam ia cheful. Nu-mi amintesc dacă am copiat la orele ei, cred că da.

Un detaliu ce mi-a rămas în minte este că la fiecare test, dacă nu la fiecare oră, se rezema cu fundul de pervazul geamului. Îi plăcea acolo, să ne privească în dungă sau să se uite pe pereţi, dracu ştie^(iv). Cert este c-a făcut-o suficient de des cât să ne atragă atenţia, cu rezultatul previzibil că înainte de o oră cineva i-a mâzgălit cu cretă marginea pervazului. Norocul a făcut şi să vină îmbrăcată cu o fustă neagră, de i-a rămas ditamai pata pe fund, care n-a ieşit oricât s-a scuturat. Singura chestie amuzantă din tot anul ..

Tot de la orele ei îmi amintesc că a făcut totuşi ceva util, şi anume a dat un test IQ tuturor celor din clasă, varianta normală ce ţine câteva zeci de minute^(v). Ne-a adus mai apoi rezultatele împreună cu o explicaţie sumară (date în particular amândouă). Chestia asta îmi pare c-a avut un efect subconştient asupra cel puţin unui coleg, care s-a enervat că ieşise sub 100, mediocru sau cum o fi clasificarea. Traiectoria lui mai apoi a infirmat complet orice predicţie am fi făcut despre el. Mie mi-a confirmat o teorie ce o aveam despre mine şi un amic, ca raport de inteligenţe. Chiar util.

~*~

Cred ca am prins-o pe Ramona Ilie în clasa a zecea, predând psihologie. Puţin scundă, roacheriţă, self-declared anti-sistem .. mă rog, mie mi-e cam lehamite de atitudinea asta, nu denotă vreo strălucire anume. Oricine poate fi anti sistem din vorbe, nu oricine are coaiele şi tupeul să se lupte cu sistemul (oricare ar fi el). De altfel Ramona era oarecum sheepish aşa, mai ales la începutul anului, avea o anume teamă şi reţinere de cum am putea reacţiona faţă de orele ei. Cred c-a încercat să se facă pe placul nostru, dar e cam greu de pe poziţia aleasă de ea; Robert Nedelcu exista anti-sistem şi era în fiecare oră anti-sistem mai mult decât a reuşit Ramona în tot anul.

Cum eu lucram deja cu concepte mai interesante decât ce prevede programa pentru psihologia de clasa a zecea, m-am găsit cam plictisit de toată pălăvrăgeala. Nu strică să înveţi bazele şi istoria psihologiei, să auzi de un Freud şi Jung, dar odată ce ştii astea e ca şi cum te-ai deplasa cu viteza a doua şi frâna de mână trasă.

Când am avut de “făcut proiect”^(vi) despre Freud am împrumutat de la Prodan un volum gigantic cu lucrările omului şi am extras de acolo tot ce s-a putut extrage mai interesant, ţinând şi prezentarea în laboratorul de informatică “ca să poată toată lumea urmări simultan pe câte un monitor”^(vii). Deja spre finele anului eram super-sastisit de materia ei, încât m-am oferit să-i scriu eseul unui coleg; mi-a ieşit cea mai plictisită lucrare din viaţa mea, o discuţie de scobire în nas pe distincţia fină dintre doi termeni altminteri aproape identici ca sens^(viii). Sunt convins că a fost o idioţenie, privind înapoi, totuşi îmi amintesc că am căutat şi am chiar găsit 2-3 referinţe autoritative pe temă. Evident, săracul coleg s-a văzut de la o poştă că habar n-are ce citeşte, dar nici ea nu l-a mai tras de limbă să vadă dacă stăpâneşte noţiunile din “lucrare”. Un 8-9 onorabil, parcă. Altminteri, alţi colegi au încercat şi ei ce-au putut, unul a vrut să pună Paraziţii în oră ca “suport” pentru eseul lui; din nefericire pentru el, Ramona era suficient de tânără cât să ştie versurile şi să-i spună când să apese Stop. Anti-sistem, dar n-avem curajul să ascultăm 2-3 înjurături în clasă. Mbine …

~*~

La filosofie şi economie am avut un profesor foarte interesant. Omul era încă învăţăcel, nu-şi luase definitivatul, şi cel mai important lucru – avea ceva de spus. A câştigat respectul Mirelei Prodan dându-i din memorie referinţe culturale vizavi de lucrări şi concepte altminteri obscure, chestie care deja valora incredibil de mult^(ix). Din nefericire nu-mi amintesc numele lui, un om subţirel şi lunguieţ la faţă, cu ochelari şi moaca tipică de “intelectual”. La ore a predat cât a putut şi el de bine, nu m-a interesat foarte tare să copiez, înţelegeam conceptele iar aplicaţiile lor nu fac altceva decât să curgă firesc din teorie. Nici el nu cred că s-a stresat cu noi, preda materia pentru că era în programă, nu din vreo pasiune anume. Filosofia îl însufleţea oarecum, cât să iasă din programă pe alocuri şi să dea referinţe pe care din păcate le uitam prompt.

Altfel, îmi amintesc c-a încercat împreună cu Robert Nedelcu să ţină club de filme, chestie care în teorie suna ca o idee excelentă însă în practică s-a arătat a fi un eşec datorat managementului prost^(x). A împrumutat cărţi elevilor, a împrumutat discuri de muzică, a venit cu noi în oraş sâmbăta la cumpărătură de carte. L-am revăzut mai târziu, vânzător la Joc Secund; înţeleg că până la urmă chichiţele şi hachiţele sistemului de învăţământ l-au făcut să renunţe la a preda. Sper ca oricând voi mai auzi de el, să fie veşti bune.

~*~

Şi mă opresc aici, pentru că nu ţin să fac vreun articol kilometric. Lista rămâne deschisă.