Amintiri de şcolar : profii de religie

Da, s-a scris enorm în presă şi în blogosferă despre noile mişcări şi presiuni venite din partea BOR, incluzând scoatere darwinismului din manuale şi încercarea de a menţine obligativitatea religiei în şcoli. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc eu aici …

Ci despre profesorii mei de religie. Cu bune, cu rele, care cum s-au perindat pe la catedră. Îmi amintesc că în şcoala primară am avut două profesoare, tinere şi neexperimentate, plus un student la teologie; nu mai ştiu ce abureli ni s-au predat pe vremea aceea, oricum chestii drăgălaşe gen raiul, God loves you, and so on. Un fel de “come to our side, we have cookies and gummy bears”. Ahh da, şi-mi mai amintesc prima spovedanie forţată, în clasa 1, la 7 ani. Toată clasa a trecut prin asta, inclusiv copiii de altă confesiune, pe principiul “nu-i strică”.

Lucrurile nu pot rămâne aşa, şi nici nu au rămas. În generală a venit vremea să aflăm că e naşpa ca fetele să poarte pantaloni, e naşpa să nu spui rugăciuni înainte să intri la oră, e aiurea să nu ştii rugăciunea Sf. Efrem Sirul şi alte câteva, e păcat să faci sex cu prezervativ, în principiu e păcat cam orice. Nu zic, omu’ a avut intenţii bune, dar acum privesc înapoi şi mă întreb dacă nu a exagerat puţin. Mai ales când a reuşit să facă o mini-capelă în şcoală, şi să ne convingă să ne rugăm acolo înainte de teze. Ca şi cum pupatul icoanelor ne-ar ajuta mai mult decât învăţatul.

La liceu am tot schimbat vreo 3 profi, unu’ mai pe lângă decât altul. E o meserie scârboasă. Să vorbeşti despre Dumnezeu pentru că eşti plătit pentru asta. Să vezi cum celorlalţi nu le pasă. Să discuţi, în secolul XXI, cu seriozitate, despre zilele creaţei, fără să te bufnească râsul. Să îi vezi pe elevi cum privesc la tine ca la o insectă în borcan, râzând pe înfundate de încercările tale de a le atrage atenţia asupra căii religiei. Era distractiv, până am primit o insectă mult mai mare şi mai îndărătnică ..