Minimalism în era abundenţei

Mi-a plăcut foarte mult prezentarea de mai jos. Omul ia în discuţie nişte treburi care, zic eu, ar trebui să ne ridice şi nouă nişte întrebări.

De exemplu, ştim că-i profitabil pentru Facebook să petrecem cît mai mult timp pe pagina lor, fiindcă astfel au timp să arate mai multe reclame, să extragă mai multe date despre noi, chestii de-astea faine. Dar cum exact reuşesc ei să facă asta? Se explică:

A simple example is YouTube. YouTube wants to maximize how much time you spend. And so what do they do? They autoplay the next video. And let’s say that works really well. They’re getting a little bit more of people’s time. Well, if you’re Netflix, you look at that and say, well, that’s shrinking my market share, so I’m going to autoplay the next episode. But then if you’re Facebook, you say, that’s shrinking all of my market share (..)⁽ⁱ⁾

E faină treaba, trebuie să recunoaştem. Perfidă, dar faină. Una din barierele aplicate natural la consumul de media era pasul zero, acela cînd trebuie să alegi să dai tu clic pe “play”? Nu-i bai, se rezolvă, începem redarea automat. Pe teoria că dacă tot ai văzut 3 secunde de clip, hai că merge să te uiţi la tot clipul, ce dracu’.

Ce-i trist este că tactica asta funcţionează.

~*~

Mai departe, mai sunt şi alte metode faine de agăţat omul bipezii:

Outrage is a really good way also of getting your attention, because we don’t choose outrage. It happens to us. And if you’re the Facebook newsfeed, whether you’d want to or not, you actually benefit when there’s outrage. Because outrage doesn’t just schedule a reaction in emotional time, space, for you. We want to share that outrage with other people. So we want to hit share and say, “Can you believe the thing that they said?”

Vorbim aici de trăirile afective ale oamenilor, în general; să nu uităm că şi presa ieftină scrie “la sentiment”. Cum ţii omul conectat la sursa de “ştiri” şi “informaţii”? Îi faci liste cu chestii despre care simte că trebuie să-i pese. Polarizezi discuţia, şi încurajezi reacţiile polarizante.

Aţi observat faptul că butoanele de reacţie ale Facebook sunt, toate, legate de sentimente? Poţi spune că-ţi place poza, c-o iubeşti, că-i mega-amuzantă şi wow. Pe sens contrar, poţi spune că te-a întristat, sau că te-a enervat rău.

Toate, toate-s sentimente.

Nu ai însă un buton să-i zici unui editorialist că “bravo bă nene, foarte pertinentă analiză”. Nu ai buton să zici că “bravo, gîndeşti sănătos”. Nimic care să încurajeze munca intelectuală. La ce-ar fi bun?

~*~

E foarte clar că trăim în era abundenţei, din punct de vedere informaţional. E simultan clar că abundenţa aia este destul de otrăvită. Ce să zic, mor de încîntare că am acces nelimitat la ştiri părtinitoare (stîrnesc sentimente!), care apoi sunt discutate cu patos pe reţelele de socializare (mda), şi apoi mai şi primesc reacţii “la cald” prin alte colţuri de internet (bloguri, Youtube şcl). Păi mersi.

Partea naşpa este că nu-i doar apa otrăvită, ci muiştii au otrăvit fîntîna cu totul, ba chiar şi izvorul. Pur şi simplu, falsa-abundenţă nu foloseşte nimănui în realitate. La fel cu “opţiunile” de a avea 5 feluri de salam la raft, toate pline de E-uri. Vrei să haleşti? Sigur că da, ia uite cîtă varietate ai, şi cît de la-ndemînă sunt aceste salamuri! A, de fapt tu vrei un ciolan proaspăt? A, păi stai puţin, ciolanul costă de 3x mai mult ca acum 10 ani, şi nu-l mai găseşti decît la o singură carmangerie din oraş. Vrei ştiri curate? Vrei investigaţie? Ahahahah.

Soluţia, singura soluţie corectă, este să ne pişăm pe ea de abudenţă. În era abundenţei false, e mai eficient să te pişi pe ea cu totul. Tăiat Facebook din program (sau minimizat contactul). Tăiat Twitter. Tăiat orice sursă care scrie pentru a capta atenţia şi-a o redirecţiona în scopuri comerciale.

Pînă la urmă, liniştea este salutară.