Cred că mi-am făcut un tic din a le spune unora că sunt mai fericiţi pentru că nu le pasă de sport. Fie Elba, Poli, naţionala sau înotătorii de la Masters. E plăcut să nu ştii, să nu te intereseze, să nu tresalţi când scorul e 100-100 şi Grubisic dă un coş egal cu eliminarea Rovinariului.
Şi totuşi, observ, sau mai bine spus ştiu o anumită atitudine a suporterului român. Cel de la fotbal este proeminent, dar şi restul se comportă cam la fel. Vorbesc de superioritate. Adică azi ne bateţi, sunteţi zei. Sezonul viitor facem egal, dar puteaţi să câştigaţi, peste 3 ani vă batem dar a fost prost arbitrul, etc. Am o problemă cu lipsa de fair-play, din stadion şi din afara lui. Şi altă problemă cu axarea pe rezultate, bătutul în piept cu palmaresul, cu realizările şi cu prezentul sau trecutul. Praful de pe tobă!
Aici începe povestea. Viaţa cotidiană, cât de puţin aş avea contact cu ea, tot e o mizerie. Aşa a făcut-o Dumnezeu, aşa vor masonii, aşa e construită şi natura, nu contează. Lupta pentru supravieţuire nu face decât să coloreze în gri totul. Sunt pesimist prin condiţie. Sportul este una dintre puţinele competiţii unde lucrurile sunt frumoase. Şi sexul, poate. Şi muzica, pură. Nu degeaba spuneau unii că pot zidi blocuri după o simfonie bine făcută. Eu am senzaţia asta după un meci.
Povestea fair-play, aşa cum îmi place mie. Aia în care copilul necunoscut îl bate pe starul serii. Aia în care o echipă din liga a IIa are mai multă determinare decât o candidată la titlu. Nu e nimic sacru în efortul fizic, în travaliul jucătorilor, în nenumăratele ceasuri pierdute alergând şi antrenându-te. E doar ceva uman, adânc uman, care trece la limită înspre un murmur din fiecare, chemarea spre împlinire.
Suporterii români scot pe tarabă ce au făcut echipele lor. Ştim că Nadia Comăneci a luat 10 la Jocurile Olimpice din 1976. Ştie fiecare suporter stelist câte titluri are echipa lui. Dar cine mai ştie exerciţiul Nadiei? Cine mai ştie cum au câştigat jucătorii echipei campionatul în ? De ce ne bucurăm doar că ceilalţi au luat bătaie?
Poate-s eu defect. Dar când spui Poli Timişoara, nu spui titluri, nu spui cupe, nu spui participări europene. Deşi avem 2 cupe şi am mai jucat de câteva ori 
pe continent. Dar nu acesta este spiritul echipei. Ci oamenii. Liberi de povara realizărilor, ei iubesc clubul. Patetism? Da. Să ţii cu un club dincolo de limitele raţiunii, să îl urmezi şi când joacă în B sau C (vezi aici şi oamenii din spatele U Cluj), asta e ceva ne-uman. Sau prea uman. Umanitatea aşa cum o vreau eu.
pe continent. Dar nu acesta este spiritul echipei. Ci oamenii. Liberi de povara realizărilor, ei iubesc clubul. Patetism? Da. Să ţii cu un club dincolo de limitele raţiunii, să îl urmezi şi când joacă în B sau C (vezi aici şi oamenii din spatele U Cluj), asta e ceva ne-uman. Sau prea uman. Umanitatea aşa cum o vreau eu.
Recunosc, mă uit la fotbal pentru spectacol. Pentru goluri. Şi uit rezultatele repede, dacă bătălia nu a fost pe bune. La Poli e altceva. Aici sunt oameni. Şi cu oameni, dăm culoare clubului. Asta nu a înţeles Zambon când a mutat echipa lângă Bucureşti. Nu a priceput că nu poţi muta inimile oamenilor şi clubul din ele. Că noi cântăm acolo unde ne simţim acasă.
No hai că devin şi io patetic. Continuarea despre cum ne amăgim singuri, la Popescu pe blog. Aşa, în general, despre muncă. Aşa cum unii văd doar rezultatele din sport, aşa alţii văd doar banii din job. Să ne trăiască poporul român.