Aveam pe vremuri o vorbă despre filme:
Ce merită văzut merită și revăzut.
Ăsta era întreg setul de reguli, „să fie bun” într-un sens foarte generic.
Ce voiam eu să spun, indirect, era că a te uita la un film este o investiție de timp. Dacă cheltui orele respective din viață, și energia psihică, ar face bine ca filmul chiar să fie bun, în sensul că va merita re-(re-[re-]{re-})văzut și pe viitor. O atitudine care NU era limitată la filme, ci și la alte chestii; pot reciti cu drag cărți care mi-au plăcut[1], dar la titluri noi cam strîmb din nas. Idem și cu muzica, idem cu multe alte chestii.
Teoria pare solidă la prima vedere: dom’le, hai să ne alegem bine titlurile din prima, ca să nu ne pierdem timpul cu tîmpenii dubioase. Doar că la re-examinare teoria cade.
Nu orice film trebuie să fie capodoperă. Nu orice film poate fi capodoperă. Uneori nici nu ne dorim capodopere. Plus că mai contează și aspectul personal, în ce fel te lovește un anume titlu — din cauze de tematică, joc actoricesc, ce-o mai fi[2].
Încerc deci să creionez o structură nouă, un set de reguli de evaluare & catalogare pentru filme. Ca orice inițiativă de genul acesta, și ea va fi la rîndul ei personală, deși are aspirații de universalitate.
*
Treapta Omega (adică „obligatoriu”)[3]
Un film din categoria asta s-ar spune că-i M U S A I de văzut, de către oricine pe lumea asta, indiferent de alte considerente.
Un titlu care merită astă clasificare s-ar putea să fie greu de digerat — de fapt am putea chiar spune că dacă nu-i greu de digerat, nici nu se încadrează aici, n-are cum. Dacă nu te simți măcar enervat, deranjat, mișcat, tulburat … nu se califică. Este perfect posibil ca genul acesta de titluri să trebuiască văzut cu ligheanul pregătit pentru a vomita în el, cu un prosop pentru a șterge transpirația, sau cu o minge anti-stres care la final va fi și ea distrusă.
Obligatoriu, un film de genul trebuie să aibă și ceva aspirații de universalitate, adică vreo idee din el să transcendă contextul particular al perioadei din film, și să aibă aplicabilitate .. hai să zicem „filosofică”, în lipsa altui cuvînt mai bun.
Aici vor fi și cele mai puține titluri, din motive evidente[4].
La prima strigare, aș include aici Salo (sau 120 de zile la Sodoma); V For Vendetta; și … mă mai gîndesc. Poate Terminus Paradis.
Primul intră la această categorie pentru că pune pe tapet răutatea puterii absolute, de fapt orbirea puterii față de înseși noțiunile de rău și bine; pune pe tapet și deviația[5] manifestată prin lipsa de consecințe pentru fapte care altfel ar fi condamnate; și ilustrează fără vreun menajament manifestarea acestei devianțe, exprimată fără constrîngeri. Pentru un privitor din 2026, prima reacție este din gama „oh, probabil ceva de genul făceau și ăia pe insula lui Epstein!”. Te doare sufletul să vezi personajele chinuite de parcă nici nu-s oameni, te doare să vezi abuzul adoptat de personaj drept ceva bun ce i s-a întîmplat în viață. Dar e genul ăla de durere formatoare, devine un nou reper pe lista personală. Termini filmul și-ți dai seama că … nu există, nu ai putea să vezi altceva chiar mai rău pe celuloid. Așa știi că și-a atins scopul[6].
Al doilea intră la această categorie pentru că explorează alte teme universale. Tendința infinită a puterii de a deveni totalitară. Lupta donquijotescă a unui singur om (nu a maselor, care-și acceptă noul status quo placid & bovin, cu mici excepții) — și acceptarea că el își închină viața & destinul acestui țel. Ba chiar la final, cu ultima suflare, după ce și-a împlinit scopul, lasă deciziile mai puțin importante altora[7].
Ultimul, Terminus Paradis, nu-l știu încadra altundeva. Transcende.
Treapta Sigma (adică „Meniu complet”)[8]
Aici intră filmele alea șmechere, artistice, mișto, care nu doar că bifează pe foaie la toate capitolele, dar chiar nu suferă decît pe la cusături, prin părțile minore. Nu doar asta, dar filmele respective dau referințe culturale care supraviețuiesc apoi ani de zile, ba chiar decade întregi.
Mie unuia îmi pare că Lord of the Rings (extended cut!) se încadrează aici. Nu-i perfect, are destule bube, dar per total fidelitatea față de opera originală a lui Tolkien, respectiv jocul actorilor, peisajele, coloana sonoră … fac să se închege o poveste care merită din plin toate cele 12 ore de film.
De pe meleagurile noastre, putem numi cu drag Filantropica. Gheorghe Dinică se ridică la un avatar al cinismului, Mircea Diaconu se achită foarte onorabil de rolul tău de prostălău, iar replicile din film trăiesc pînă în ziua de azi printre noi. Mîna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!
Treapta Mu (adică „Șaorma cu de toate”)[9]
Ce înseamnă de fapt șaorma cu de toate? Înseamnă un aliment-joker. Se prepară în zeci de stiluri ușor diferite, și oricum există o mare varietate de gusturi între clienți. Cu alte cuvinte, nu există șaorma perfectă, există doar „setul ăsta de clienți consideră că acest mod de a prepara șaorma este bun”.
Tot așa și la filme, în grupa Mu vom regăsi titluri care ar putea fi bune, dar au elemente care le trag semnificativ în jos; sau invers, găsim filme care ar putea considerate (mai) proaste, și totuși există unul sau două aspecte care le salvează. Răspunsul la întrebarea dacă filmul este bun nu poate fi decît Mu, adică „trebuie să intrăm în detalii pentru a ne explica părerea”.
În principal vorbim aici despre unul dintre aspectele principale ale filmelor, ele vor suferi. O fi scenariul bun, dar actorii joacă neconvingător. Vizual poate că arată bine, a fost jucat binișor, dar de fapt povestea nu te prinde (Dunkirk!). Sau poate pur și simplu se trage prea mult de intrigă, se lălăie prea mult la început, și per total simți că jumătate din film se putea tăia jos.
Lista ar fi prea lungă pentru a da exemple.
Treapta Kappa (adică „știm că este prost, dar ne-am asumat”) [10]
Includem cam orice titlu care știe că are scenariu slab, poveste cusută cu ață albă, iar actorii nu joacă defel bine (sau n-au spațiul să joace măcar acceptabil).
Aici ar intra o grămadă de titluri din categoria „gore” (de-alea cu mațe pe pereți, sînge, în general violență absolut gratuită, dar fără vreo coerență internă legat de motivul din care se întîmplă toate astea). Aici intră reality show-urile, vasta majoritate dintre ele. Ba chiar și blockbusterele.
Pe scurt, la așa ceva te uiți doar pentru că te plictisești în timp ce speli vasele sau faci de fapt altceva. Sau, cum ziceam despre Rampage, „se merge, se pune creieru’ în cutie la intrare, și se montează la loc după ce ieși din sala de cinema”. Din păcate chiar am pe listă mai multe titluri vizionate, The Fate Of The Furious s-ar califica, Mortal Engines etc etc.
Treapta epsilon (adică „josnic”) [11]
Un film în această categorie pur și simplu nu se califică drept film. Este o insultă la adresa privitorului. A fost făcut pe un scenariu scris de un imbecil, regizat de un idiot beat, cu actori care mai bine ar fi plivit cartofi în răstimpul pe care l-au irosit pe platoul de filmare. Este genul de cîcat făcut din hybris, nu din pornire artistică (sau măcar din pornirea de a face bani, care măcar l-ar califica la zona Kappa).
Nu există motiv rezonabil pentru a te uita la așa ceva, decît poate pentru a rîde cu lacrimi, cu răutate față de persoanele care au participat la crearea atrocității respective.Titlul The Room, al lui Tommy Wiseau, intră aici fără discuții. Filmul românesc Sirenele (cu Andra Gogan) cred că se încadrează și el.
*
Cu speranța că această clasificare folosește și altcuiva afară de mine.
----------- Am o tripletă de aur, completată pe alocuri. Pot reciti oricînd Dune, Lord Of The Rings și Dune. Asta include și o parte din titlurile următoare din serie, la Ender’s Game se include și povestea paralelă a lui Bean, precum și continuările din seria Speaker For The Dead. În schimb povestea de pe pămînt, seria „Shadows”, o pot gusta doar pînă la un punct. Tot la fel și cu Dune, mi-au plăcut prequel-urile scrise de Herbert-fiul, alea cu Casa Atreides, Harkonnen și Atreides. Dintre sequels mi-au plăcut primele 3, cam pe unde moare copilul lui Paul Atreides, dup-aia mă lasă rece. Pe lîngă tripleta de aur, am citit și pot reciti poveștile de ficțiune științifică ale lui Asimov, cu drag. Doar că el este ceva mai perimat.[↩]
- Exemplul canonic din mintea mea ar fi The Notebook. Cînd a apărut pur și simplu a rupt la nivelul maselor, auzeai tot felul de persoane –tipe în principal– care declarau sus și tare că l-au revăzut de multiple ori, că-l văd zilnic etc șamd. Asta nu face The Notebook vreo capodoperă universală[↩]
- Numărăm ca la piramide, privind de sus în jos. Treapta de sus este prima din listă. Treapta cea mai de jos va fi categoria de chestii josnice, nasoale, urîte.[↩]
- „La capăt doar campionii se-ntîlnesc”, vorba unui poet etern.[↩]
- Înțeleasă pedestru, privind dinspre marea masă.[↩]
- Scop pe care nici măcar nu-l avea. Pentru că este film artistic, nu didactic.[↩]
- Aici merge altă vorbă, tot din același poet etern: „Tre’ să dai totu’ de lângă tine, frate. Să dai totu pe nimic, că să mergi mai departe. [..] Crezi, frate, c-o să cadă cortinele pentru tine?”[↩]
- Cu referință și la nou-adăugata treaptă Sigma pe scara de chestii mișto. Înainte-vreme aveai beta și alfa. Dup-aia au descoperit zoomerii -sau milenialii, nu-i clar- că ar fi nevoie de ceva mai presus decît presusul.[↩]
- Cuvîntul „mu” are un înțeles subtil, este un mod de a spune „nici una, nici alta; întrebarea nu face sens în acest context”. Eu o aplic aici pentru a răspunde întrebării dacă un film este bun sau prost. Răspunsul este „mu”, adică nu putem decide, domeniul întrebării este mai larg decît am putea cuprinde într-o clasificare binară bun/rău. Și da, folosesc litera grecească dar sensul asiatic, pentru că-mi permit.[↩]
- Referință la obiceiul de pe internet de-acum 9000 de ani, de a spune „kappa” în loc de „k”. Care „k” (ok) era la rîndul lui un simbol bine-cunoscut, îl foloseai în general pentru a închide discuția fără a lua seamă de contribuția interlocutorului. Venea cineva și emitea ditamai diatriba bazată pe argumente dubioase? Tu răspundeai „k” și gata, dă-te-n spume, nu stă nimeni să citească ce cîcaturi dezlînate ai produs tu acolo. Mi se pare poetic să folosesc același simbol precum înaintașii.[↩]
- Referință la simbolul epsilon folosit la mate pentru a nota o valoare incredibil de mică, dar nu chiar zero.[↩]