„Dumnezeul Kurt” la Teatrul German

Încep pe rețeta clasică: copiez oleacă din descrierea piesei, fix așa cum este ea „vîndută” pe site-ul Teatrului German de Stat din Timișoara, iar apoi liber la păreristică. Să le dăm cuvîntul, deci:

[…] într-un lagăr de concentrare german în Polonia ocupată: Comandantul lagărului vrea să exemplifice ideile sale legate de o societate fără concepte etice în care sentimentul vinovăției devine o piedică depășită de istorie și drept urmare inutil.

În acest scop el se folosește de piesa „Oedip rege” de Sofocle. Din ordinul lui tragedia scrisa de autorul clasic nu va fi doar jucată ci chiar „trăită” de deținuții lagărului. Comandantul Kurt, reprezentant al unui regim criminal, inuman și cinic, preia rolul zeilor antici. Un deținut evreu, prietenul din tinerețe al comandantului, este condamnat să-și ucidă tatăl și s-o lase gravidă pe propria lui mamă.

Sună într-un mare fel, n’est ce pas?

*

Ideea scenariului cucerește din prima, în primul rînd prin curajul de a aborda tema, în al doilea rînd prin contextul destul de bine ales. Una-i să faci o piesă pe vreo temă obosită gen „dragostea”, alta-i să te sumețești și să vrei să transpui pe scenă o tragedie greacă; ba chiar s-o justifici prin gura unui comandant nazist, care s-a plictisit de experimentele medicale făcute de regim, și vrea să treacă la .. experimente morale.

Treaba asta vine la pachet și cu un risc asumat, însă: este mult mai ușor să ratezi cînd ți-ai pus un obiectiv ambițios.

O scădere a scenariului, vizibilă încă de la prima lectură, este simpla întrebare: cum forțezi niște simpli deținuți să joace teatru? Fix teatru! Îndeletnicirea aia artistică unde chiar dacă vrei să pui suflet, și unde chiar dac-asculți de regizor, tot mai ies dude și rateuri și personaje plate? Trebuie un dram de aroganță să încerci să scrii un scenariu în care personajul-regizor este un militar, iar actorii sunt deținuții săi, oamenii pe care în restul timpului îi chinuie și-i supune la cazne.

Mai mult, strict ca părere personală, eu unul sunt cam sastisit de ruperea celui de-al patrulea perete, și de meta-recursivitate. La fel cum mă obosesc filmele unde actorii discută despre alte filme și actori (i), mă obosește un pic și teatrul care face aceeași chestie. În special partea recursivă, un personaj din piesă să privească piesa ca pe .. o altă piesă. Cîh.

*

Apropo de remarca cu comandantul și pseudo-actorii lui, am deja o primă obiecție. Personaj-comandantul Kurt nu … livrează, deloc, de nici o culoare. În primul rînd, nu pare a fi militar, nu se comportă pe scenă ca un militar tipic (adică drept, bățos, scurt la vorbă etc); are tăria unui bătrînel, paznic la bancă, cu niște fixuri pe creier. Gîndurile și aspirațiile ies pe gură într-un mod neconvingător, na. Rostește cuvintele necesare, și atît, fără să pună suflet.

Kurt

Mai mult, mă deranjează fix această suprapunere meta- între actor și personaj. Poate că într-adevăr așa a fost gîndit totul la nivel de scenariu. Poate că acest Kurt chiar trebuie să fie un militar ponosit, un om care-a fost aruncat de către regimul nazist pe un rol marginal, de șef al unui lagăr mai puțin important (nu-i Auschwitz, nu-i Birkenau..). Poate că într-adevăr ar trebui să fie vorba de un simplu dubios ușor exaltat, care-i condus de dificultățile sale mentale proprii – piesa prezintă un episod din tinerețea lui Kurt, tot pe filiera incestului.

Nu voi ști niciodată dacă într-adevăr asta-i cheia. Maybe maybe maybe (ii). Și chiar de-ar fi validă explicația dinsus, rămîne problema că Kurt nu convinge.

Mai mult – nu conving nici cei doi gardieni, personaje care mi-au dat senzația c-au fost puși acolo ca piese de decor, ca să aibă comandantul cu cine să converseze în timp ce de fapt își expune ideile proprii fără a-i păsa de vreo părere externă lui. Nu convinge nici deținutul care-i ridicat la rol de colaborator al paznicilor, folosit pe post de unealtă pentru a-i păcăli pe ceilalți deținuți care ajung meta-actori involuntari.

*

Toate acestea ar păli dacă măcar intriga ar fi dezvoltată frumos; pînă la urmă miezul și scopul este să vedem adaptarea lui „Oedip Rege”. Dacă execuția reușește, trecem cu vederea restul problemelor minore.

Am spus deja despre personajul Kurt că este un dubios cu probleme psihologice; reiau, pentru că asta impietează asupra rolului său. Piesa se numește „Dumnezeul Kurt”, în ideea că el își asumă rolul de oracol orb/ soartă/ zeu-cu-sînge-rece din piesa Oedip. Fix acest lucru nu reiese. Este clar că el trage sforile și face meta-personajele să facă niște gesturi, însă … nu cu celeritatea la care ne-am aștepta, ci exaltarea unui dubios. Îl menționează pe Mengele, dar reușește să pară doar un palid copycat, fără prestanță.

Personajul care-l interpretează pe Oedip suferă de aceeași problemă: nu-mi pot da seama dacă este neconvingător neintenționat (actorul real nu livrează), sau este neconvingător din pricina faptului că vorbim de un prizonier pus să-l joace pe Oedip. Orice om normal pus într-o situație similară ar reacționa impredictibil și oarecum incoerent, începînd prin a refuza rolul. Iar dacă chiar acceptă rolul sub presiune, se lasă moale, se mișcă haotic pe-acolo, mai bolborosește prostii … exact ce și vedem. Deci piesa-din-piesă pornește de la început sub auspicii proaste!

Personajul-Laios are un rol minor, sfîrșește mort, nu cred că are 10 replici în total.

Iocasta, de fapt personajul feminin ce o interpretează pe Iocasta, mama „reală” a personajului-care-îl-interpretează-pe-Oedip (iii), îmi produce cea mai mare dezamăgire. „Mamei” i se pune în vedere că are două opțiuni, fie să se culce cu fiul ei, fie moartea. Trecem peste diferența față de originalul grec, unde Iocasta era neștiutoare; fie, aici era greu să păstrezi neștiința ei. DAR! Pusă în fața unei alegeri aproape inuman de imposibilă, o mamă normală ar trece printr-o largă paletă de reacții, începînd de la refuzul categoric, trecînd prin dezgust și rușine profundă; apoi ar lua serios în considerare alternativa că mai bine mor și ea și fiul ei.. nu trebuie să explic. Personajul nostru nu are însă aproape nici o reacție, face pauză două secunde, oftează mai mult intern, apoi acceptă resemnată ordinele trasate. Undeva, cîndva în decursul firului narativ, TREBUIA să vedem un protest al ei.

Și, ca notă de subsol, căci deja nu mai contează .. nici cînd sunt reuniți mama cu fiul, puși în fața faptului împlinit, nu vedem vreo zbatere. M-aș aștepta la o largă paletă de reacții, pentru că nu ți-e totuna să afli că te-ai futut cu o rudă și-ai comis incest. Nu se întîmplă nimic de genul, cei doi se ating și (parcă) se îmbrățișează de parcă totul ar fi perfect normal și natural între ei, de parcă nu ar fi fost supuși unui experiment care ar trebui să îi zdruncine în forul interior. Neh.

*

Ar mai fi mici detalii, dar care pur și simplu nu sunt importante. Spre exemplu, că momentele muzicale n-au fost supratitrate. Sau că la final comandantul își pune tichie de evreu și dansează cu grupul. Sau că tot apare un personaj misterios îmbrăcat în roșu, simbolizînd soarta (cred?!), dar a cărui prezență nu adaugă mai nimic la înțelegerea piesei.

Cu ce rămîn, deci, în urma vizionării? Cu .. mai nimic, practic vorbind. Păcat.

n.b. Am fost la piesă cu două prietene, din care una chiar se învîrte prin lumea teatrului. Ne-am scremut creierii în grup încercînd să deslușim dacă cumva ne-a scăpat ceva, vreo cheie subtilă care să salveze întregul eșafodaj. N-am reușit. Păcat.

------
  1. e.g. În serialul Community, personajul Abed este literalmente o caricatură. Știe pe de rost filme și actori, vrea să devină regizor, tratează viața ca pe un film. M E T A ân plm.[]
  2. E o memă. Deal with it.[]
  3. Știu, este obositor să scriu așa. Însă altfel s-ar pierde evidența, la care nivel de abstractizare ne aflăm.[]

3 thoughts on “„Dumnezeul Kurt” la Teatrul German”

  1. Fiecare operă artistică are publicul său, zic. Eu nu ma înțeles cum o banană lipită cu bandă adezivă poate fi apreciată drept exprimare artistică, cum nu am înțeles nici multe picturi abstracte.

  2. Da, clar că orice piesă are publicul său, doar că .. aici n-am reușit să identific care-ar fi acel public. Măcar la nivel intelectual, zic. Pot să pricep cînd un film se adresează unui anume public-țintă, pentru că ilustrează anumite chestii. Nu prea mă uit la filme horror cu sînge pe pereți, dar mi-e clar că există interes pentru ele, și că există oameni care le gustă.

    Problema aici este că nu pricep de nici o culoare cui anume se adresează piesa. Și nu c-ar fi cine știe ce argument, dar aplauzele anemice de la final mi-au cam confirmat că nici restul sălii n-a prea înțeles ce s-a întîmplat acolo.

  3. Voiam sa zic ca o fi si o chestie de diferenta culturala la nivel de morala, in ideea ca pentru un german e poate mai usor de conceput incestul decat pentru un sudic. Dar apoi m-am uitat cine a scris treaba. Neh, nu-i neamt. E italian. O fi tot diferenta culturala, nu zic nu, dar mai degraba cred ca omul e nitel pervers, a citit versiunea greaca, i-a „placut” fantastic si a scris si el o veriune a lui, camuflata gigea cultural. Din perspectiva asta nu prea mai ai asteptari, ca nah orice fractura logica merge si orice poate sa zboare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *