Vineri dimineaţă.
Mă culcasem pe la 3, deşi chiar nu-mi era somn, aşa că ceasul ăla sunând la 7 îmi pune capac. Culmea, mă dezmeticesc repejor, pap rapid tăiţeii cu lapte, arunc ceva pe mine .. and off I go. La 7:30 sunt deja în staţia 42’ului, ascultând radio, aşteptând busul. Probabil nu mă trezisem destul, plus muzica la maxim .. am observat inconştient că staţia este şi rămâne goală, pe ambele părţi ale drumului, dar n-am înţeles până nu trece cineva pe lângă mine şi-mi spune prieteneşte că autobuzul meu are rută deviată.
Privesc la ceas, 7:45. Nice joke, RATT, chiar nu era nevoie de vreun panou sau afiş în staţie .. ştim cu toţii by default când se schimbă ceva. Târâş grăpiş, o tai spre sensul giratoriu, măcar un 33 să prind. Ajung, mă învârt, trece un Expres, staţia se goleşte .. deja eram bănuitor, aşa că cer confirmare. Evident că şi 33’u era deviat.
Până la Brâncoveanu nu cred că am zis altceva, doar paşti, anafure, grijanii, şi alte cele mai puţin plăcute auzului. Măcar acolo am prins la fix un 42, şi am ajuns la 8:05 în faţa amfiteatrului, unde un coleg se uită cu jind la uşă. Pun mâna, hotărât .. şi nimic; încuiată. Ne uităm ca proştii unul la altul, întrebăm cu jumate de glas dacă am reţinut bine .. ne învârtim pe-acolo şi conchidem ca ori noi ori proful, dar cineva e ţăcănit.
Ca să aflu, evident, DUPĂ, că proful pur şi simplu nu avea cheia din faţă şi a intrat împreună cu toţi pe uşa cealaltă, din spate. Pentru că orice amfiteatru are 2 intrări, of course. Magic! Oricum, examenul era de algebră, nu prea ştiam mare lucru .. probabil m-a scutit Ăl’ de Sus de ruşinea să dau foaia semi-goală?